Mesaj umanitar

Dupa cum se vede saracia este peste tot…

Mi s-a frant inima, cand am vazut aceasta biata fiinta, cu hainele rupte, cu punga de plastic în mâna… cu „spatele” gol…

Sa nu ramâi indiferent… te rog sa trimiti si altora aceast mesaj.

Sa punem bazele unui lant de solidaritate si sa ajutam…   🙂

 

Cleopatra Stratan Nu mi-e frica de bau-bau with de text

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about „Cleopatra Stratan Nu mi-e frica de ba…„, posted with vodpod

 

Anunturi (De la lume adunate 2)

Iata ce mai gasim afisat in scara blocului, pe stalpi, sau chiar in mijlocul naturii:

Pentru doamne…

De la administrator… citire:

Pentru „postasita”…

Cazuri in care se elibereaza o noua Carte de identitate (click pe imagine ca sa vedeti mai bine):

In zona Clabucet se interzice…

 

 

Dictonul zilei:

 

Cine nu linge… zboara!!!!        🙂

Acasa…

V-ati intrebat vreodata de ce atunci cand, indiferent unde locuim, indiferent de ce am realizat in viata, cand ne reintoarcem la locurile natale spunem ca mergem „acasa”?  Cum acasa? Ca doar acum avem casa noastra, familia de care suntem mandri, locul unde ne intoarcem zi de zi de la munca si unde impartim impreuna binele si mai putin binele, bucuriile si tristetile…

Am recitit de curand gandurile pe care le-am scris acum cativa ani, pe vremea cand la numai doi ani de la Revolutie faceam un prim bilant al realizarilor mele dar si constientizam pentru prima data ca  „ceva” imi lipseste. Si iata ce scriam la vremea aceea…

„Cine s-ar fi gandit ca la numai 4 luni de la data in care am scris ultima data in acest caiet, la 22 decembrie 1989, istoria romanilor se va schimba?. Intervenise in viata noastra o schimbare dupa care tanjeam cu totii. „Dictatorul” a cazut, impreuna cu tot clanul lui care ne-a otravit zilele, noptile si cele mai intime ganduri. La ora la care scriu, toate acestea sunt deja istorie. Au trecut doi ani aproape si greul se pare ca de abia incepe. In ceea ce ma priveste aceasta „revolutie” mi-a adus mie si familiei mele cateva impliniri profesionale. Eu am avansat putin in sectia unde mi-am inceput activitatea, dupa facultate iar sotia a pornit pe drumul specializarii in meseria ei. Baiatul nostru, Vladut, este un elev silitor si foarte destept, de care suntem mandrii.  Astazi, eu si cu Vladut suntem singuri. Sotia e la Cluj, pentru un examen. E greu sa fii singur. Nu am chef de nimic. Zilele trec la fel, monotone, tineretea trece si ea. Ma zbat in fiecare zi, intre dimineata si seara, in cadrul aceluiasi program: servici, cumparaturi, lectii cu Vlad, culcare… Se pare ca nimic placut nu vrea sa ne tulbure monotonia zilelor.

Si uite asa, a mai venit o toamna pe care nu o mai percep la fel ca in adolescenta sau in vremea studentiei. Farmecul anotimpurilor a incetat sa mai existe. Zilnic privesc pe geam si vad acelasi peisaj: blocuri de beton si masini care-mi zdruncina nervii cu zgomotul lor.

Mi-aduc aminte cum, in copilarie, in orasul meu natal, Campulung Muscel,  descifram semnele de inceput ale fiecarui anotimp.

Primavara incepea cu topirea zapezii si ghetii pe „coasta” (casa noastra se gasea pe o colina, aproape de centrul orasului). Spargeam gheata, impreuna cu tata si ne bucuram ca deja putem cobori cu masina in oras – lucru imposibil pe perioada iernii, din cauza alunecusului. Apoi urmaream cu nerabdare ivirea coltului ierbii si a toporasilor. Stiam ca daca in gradina au aparut gingasele si frumos mirositoarele floricele albastre, inseamna ca primavara a sosit. La 1 Mai erau zarzarii infloriti… Parfumul lor amarui imi dadea sentimentul de puritate, curatenie si reinnoire. Eram fericit. Incepea sezonul florilor. Vremea se incalzea treptat si totul parea plin de voiosie. Primavara devreme era perioada curateniei in curte. Strangeam cu grebla frunzele moarte si apoi totul se matura cu matura de nuiele. Mirosea a pamant reavan. Iarba incepea sa creasca, papadia isi deschidea, apoi, capsoarele galbui-pufoase, iar pe masa, in vaza, aveam crengute de „matisori” sau „pisicute” cum le ziceam noi. Era coltul meu de lume, pe care-l iubeam , in fiecare an cu aceeasi pasiune… eram acasa, si ma simteam bine.

Semnele verii? – Trandafirul din fata ferestrei, margaretele de pe deal (ochiul boului), plimbarile facute seara, pe „Grui”, la apusul soarelui… Toate acestea mi-au inseninat copilaria si adolescenta. Ce putea fi mai placut decat sa stai in sezlong, la soare sau la umbra, cu o carte in mana, in curtea casei parintesti, asteptand, fara griji, sa se intample… nimic, dorind cu ardoare ca acele clipe sa dureze vesnic…

N-am sa uit niciodata placutele clipe petrecute cu prietenii mei bucuresteni, ce veneau la Bunica, in fiecare vara. N-am sa uit dupa-amiezele in care mergeam pe Grui sa urmarim apusul soarelui, ritualul maret al astrului vietii. Mi se parea drumul lung si placut, imaginatia imi zbura libera peste ridicaturile si vaile crestate de paraiase si flancate de brazi tineri. Eram cu ei, dar totusi singur, cu gandurile si trairile mele. Locul de unde priveam era o margine de prapastie. Jos, se vedea albia unui rau, de cele mai multe ori secat, iar departe, in zare, un munte, la poalele caruia se intindea un sat. Tacerea era prietena noastra. Priveam cu totii in liniste, fara sa vorbim. Nimic nu tulbura linistea si maretia evenimentului. Soarele era mare, rosu si priveam cum incet, incet, disparea parca in spatele muntelui, ducand cu el ceva din sufletul meu… Era o priveliste unica, impresionanta. Ma intorceam trist, tot uitandu-ma in urma, la spectacolul prea curand terminat. As fi vrut ca drumul de intoarcere sa fie de zece ori mai lung. Culegeam flori de camp, pe care jumatate le puneam intotdeauna la troita de la rascruce, iar jumatate le duceam acasa, pentru mama. Pe drum, ma legam sufleteste (se vede ca pentru toata viata) de gradina cu ciresi amari a lui Calcai, de parleazul de la inrarea in parc, de casa doamnei Rizoiu, de poarta din spate a parcului si de „cine vine al lui mamica” cu care ma intampina mama de fiecare data…

Toamna… imi placea sa ma plimb prin parc, printre frunzele colorate ale castanilor, pe langa bancile pline de indragostiti… Adoram fosnetul frunzelor uscate, pe care imi placea sa le ravasesc cu piciorul si sa le aud povestile pline de un inteles numai de mine cunoscut.

Iarna copilariei mele… cu derdelusul plin de copii galagiosi, cu zapada ce sclipea noaptea, sub lumina lunii, in mii de stelute… cu taiatul porcului, cu stropul de tuica fiarta indulcita cu zahar si aromata cu coaja de portocala din care aveam voie sa gust, cu diminetile in care ma trezeam cu nasul direct pe geamul rece ca sa vad cat a mai nins… Si ce bine ca a nins! Aveam voie sa fac partie pana la poarta si in plus, inca o portie de sanius! Cu Mos Craciun, cu sacul plin, in persoana unchiului Marian (pe care oricum l-am dibuit cine e, dar m-am facut ca nu pricep) care aducea bradul gata impodobit, in seara de Craciun. Nu pricepeam eu cum intotdeauna  numarul poeziilor pregatite de mine coincidea cu numarul de cadouri ce le avea in sac… De unde stia el cate poezii stiu eu? Si… Doamne! cata groaza cand ma chema sa vin la el in brate sa ma sarute… „nu…ca me fica de tine!”

Lumea mea era plina de bucurii, de vise frumoase, dar aproape inchisa pentru altii. Putini ma stiau asa cum sunt… mama era cea care stia, simtea trairile mele si ma iubea pentru asta.

Toate acestea imi lipsesc acum. Legatura mea cu natura a fost brusc intrerupta, odata cu plecarea de acasa. Oare de ce nu am mai reusit niciodata sa revad locurile, copacii, dealurile, apusul soarelui, atat de iubite in copilarie? Atat de mult sa ma fi schimbat? Anul acesta am tanjit atat de mult sa le revad, pentru a prinde puteri, pentru a simti ca traiesc. Oare natura ma pedepseste ca am parasit-o? Si totusi, de ce nu a fost vreme frumoasa anul acesta la Campulung? (6 octombrie, 1991)”

…de cativa ani am schimbat locuinta. Mi-am refacut coltul meu de natura. Acum am din nou sezlongul meu (putin mai modern), in care stau si privesc, in putinele clipe libere, cerul senin, frunzele din copaci, florile din gradina si porumbeii care si-au facut cuib in prunul din mijlocul gradinii. Sotia ma priveste cu dragoste, ne iubim ca la inceput… Vladut e student… suntem mandrii de el. E frumos la noi, acum vad din nou semnele anotimpurilor… Totusi, lipsete ceva… orasul natal, apusul soarelui, poate, sau…poate copilaria?

Reclama Dacia Logan… si nu numai

Ce ziceti baieti? Parca Loganul arata bine…  😉

 

Friptura de miel… asa cum o face el, al2lea…

Va place mielul?

Mie da. Desi parerile sunt impartite (unii il adora, altii il detesta, altii nu au incercat niciodata) din experienta va spun ca cine a mancat o data friptura de  miel la cuptor, pregatita de mine, a mai cerut si a doua oara. Asa-i ca ma stiu lauda? 

Eu zic, totusi, ca nu este o lauda, asa ca va impartasesc „secretele” unei fripturi delicioase de miel, asa cum imi place mie sa o pregatesc. Simplu, fara multe mirodeni si alte „briz-briz-uri”…

Spre deosebire de anii anteriori, anul acesta am cumparat mielul de la Hipermarket. Din comoditate si lipsa de timp, am renuntat la coada din piata de animale. Asa ca am cumparat doua jumatati de miel pe care le-am impartit, gospodareste, in felul urmator: pulpele pentru friptura, grebanul, gatul si capul pentru ciorba, iar coastele, fie pentru umplut, fie pentru a fi pregatite cu spanac.

In „episodul” acesta, discutam numai despre friptura. Deci se cauta o tava destul de mare pentru ca pulpele sa incapa intregi. In functie de cate persoane aveti la masa, puteti pregati doua sau toate cele patru pulpe.

Sarati si piperati pe ambele fete si asezati pulpele in tava. Curatati 1-2 capatani de usturoi, taiati cateii in jumatati sau sferturi, daca sunt prea mari si cu varful cutitului faceti locasuri pentru a introduce usturoiul. Cat de multe puteti. Din loc in loc impanati si cu bucatele de slanina afumata. Presarati apoi pulpele cu Delikat, ungeti cu putina untura sau ulei si aruncati in tava 1-2 foi de dafin. Imbracati pulpele in felii subtiri de slanina afumata (crestate) sau in bucati de costita de porc, asa cum le gasiti la macelerie (acelea care au un rand de carne – un rand de slanina- s.a.m.d., dar fara os). Fixati-le de pulpe cu scobitori. Altfel aluneca in tava! Arunacti deasupra cateva boabe de piper. Nu lasati pulpele singure, sa se plictiseasca in cuptor si inainte de a turna apa, asezati in tava un morcov taiat in patru si cateva bucatele de usturoi verde, cu foi cu tot. Puneti apa, aproape sa astupati pulpele si dati la cuptor. Periodic scoateti tava si stropiti pulpele cu zeama din tava. Cand e aproape gata (slanina sau costita devin aurii, ca si pulpele, de altfel), stropiti friptura cu o jumatate de pahar de vin. Dati din nou 5-10 min la cuptor. Daca aveti un gratar potrivit pentru tava, puneti gratarul pe tava si asezati friptura deasupra (se va rumeni si dedesubt). Scoateti apoi tava, udati cu sos din tava si din nou 5 minute la cuptor.

Serviti cu pure de cartofi si salata verde, pregatita cu ceapa, ridichi si stropita cu ulei de masline, sare si lamaie sau otet.

Se poate servi si rece, taiata bucati si pusa pe platou, alaturi de branzeturi, cascaval, masline, carnat afumat, oua fierte, cas de oua (asta va spun alta data cum se face).

Nu uitati de paharul de vin alb. Merge teribil cu mielul! Nu aveti? Ei, e bun si vin rosu… vin sa fie!

POFTA BUNA!

Dovlecei umpluti – Reteta de un REAL deliciu… ingrediente de la „Matusa”

In fiecare sambata se pune mereu problema „Ce naiba mai facem de mancare?”. Si pentru ca nu intru din cauza asta in panica, ii raspund mereu sotiei: „Iesim in oras… si vedem ce gasim!”

Zis si facut: pornim la piata mare… Pe aleea principala pe dreapta si pe stanga o „mare” de flori, toate tipurile, culorile si preturile. Nu rezistam tentatiei si cumparam inca un ghiveci cu begonii, petunii sau mai stiu si eu ce alte flori minunate, cu denumiri care mai de care mai interesante si pe care nu le pot tine minte. Oricum, mainile ne devin ocupate si ne intoarcem la masina. Ne uitam, apoi, unul la altul si zicem: „mergem la Matusa?” – „Mergem!” – vine inevitabil raspunsul.  Pentru cei neavizati „matusa” este denumirea „secreta” a magazinului REAL. Va intrebati poate ce legatura are matusa cu Realul? Pai e foarte simplu: toti prietenii nostrii, care locuiesc in SM sau in imprejurimi merg sambata la parinti, sau la matusi, de unde vin incarcati cu provizii pentru toata saptamana. Noi, nu suntem din zona, parintii si matusile noastre sunt la aproape 600 Km. Matusa noastra e hipermarketul REAL… si face o mancare atat de buna! In topul preferintelor „matusa” ne ofera Plachie de crap… excelente si multe altele, pe care nu doresc acum sa le amintesc (ma apuca iara o pofta de vizite… si nu e bine sa mananci dupa ora 19).

Sambata asta, totusi ne-am hotarat sa gatim noi. Asa ca ne-am uitat in dreapta si in stanga prin raionul de legume-fructe si raionul de carne. Am vazut un soi de dovlecel rotund, interesant, cam cat un cartof de mare, sau cam ca o mandarina.

Am cumparat 10 bucati, carne tocata de porc si o legatura de marar verde, proaspat. „Gata!” – am zis, „Facem dovlecei umpluti!”. Restul ingredientelor avem in casa. Am ajuns la domiciliu, am descarcat masina si ne-am apucat de gatit. Sotia ma lasa sa-mi fac damblaua (ador sa gatesc!) si ma mai corecteaza ici-colo cu unele sfaturi.

Iata reteta:

Ingrediente: 10 dovlecei rotunzi (luati de la „matusa”), doua cepe potrivite, o jumatate pahar de orez, 750 grame de carne tocata de porc, o cutie de rosii cubulete in bulion, 1-2 linguri rase cu faina, o legatura de marar verde, sare, piper, Delikat, dupa gust.

Cum faceti? Simplu:

1. Se curata dovleceii de coaja si se taie capacul, in dreptul coditei (cam la 1 cm sub codita). Se scobeste interiorul cu o lingurita, pentru a scoate semintele. In dovlecel ramane o cavitate destul de mare, pentru a fi umpluta. Spalati dovleceii si capacele, pe care le pastrati pentru a astupa dovleceii umpluti.

2. Se curata o ceapa, se taie marunt si se caleste in putin ulei. Cand devine aurie, se pune orezul, pe care l-ati spalat in 2-3 ape. Se caleste orezul 1-2 minute, amestecand  continuu cu o lingura de lemn, pentru a nu se prinde de fundul recipientului. Ceapa si orezul calite se toarna in bolul cu carnea tocata si se amesteca bine impreuna cu sarea, piperul si Delikat-ul.

3. Umpleti dovleceii cu amestecul de mai sus si astupati cu capacelele dovleceilor. Aveti grija sa le puneti cu codita inspre interiorul dovlecelului, ca altfel cade.

4. Intr-un vas destul de mare pentru a incapea toti dovleceii unul langa altul, caliti in ulei, a doua ceapa, taiata marunt. Cand devine aurie, turnati rosiile cubulete din conserva (daca aveti 3-4 rosii proaspete, cojiti-le de pielita, taiati-le marunt si le adaugati peste ceapa caliata). Cand s-au prajit si ele putin(cam 3-4 minute), dati vasul deoparte si presarati faina. Amestecati sa nu se faca cocoloase, dupa care repuneti pe foc, amestecand in continuare. Dupa ce a dat in fiert, dati din nou vasul deoparte si turnati progresiv 5 cani de apa fierbinte, amestecand in continuare. Repuneti sosul pe foc si amestecati in continuare pana incepe sa fiarba. Puneti sare dupa gust si asezati dovleceii unul langa altul. Lichidul trebuie sa fie putin sub nivelul dovleceilor. Astupati cu un capac si lasati-i sa fiarba. Miscati vasul din cand in cand pentru ca dovleceii sa nu se prinda de fundul vasului. Completati cu putina apa calda, daca considerati ca sosul e prea gros si carnea sau orezul nu sunt inca fierte. Cand s-a fiert carnea si orezul din dovlecei, puneti mararul taiat marunt si stingeti focul. Lasati asupat pana ajunge la o temperatura care sa va permita sa ii serviti.

Se aseaza 1-2 dovlecei pe farfurie, se toarna putin sos si o lingura de smantana. Mai puneti deasupra inca putin marar verde  si… POFTA BUNA!