
De multe ori, asa cum vorbeam cu unul din prietenii mei, nu ne ajuta cu nimic evolutia, banii, meseria; sufletul ne ramane acolo… in copilarie. Imaginea copilariei, a trairilor noastre din copilarie, ne marcheaza tot restul vietii. Intamplari frumoase, senzatia de confort si siguranta nu mai sunt nicicand asa de intens traite. Se pare ca tot ce e mai frumos ni se intampla in copilarie.
Iata ce vreau sa va povestesc: e vorba de Nana. Nana mea.
Nana… persoana care alaturi de mama a vegheat ca nu cumva „baiatul” sa pateasca ceva… eu asa am putut sa-i zic.. Nana, desi pe ea o chema Elena. Dar eram mic si ma fascinau cantecele cu care incerca sa ma adoarma si grija cu care imi veghea primii pasi pe care m-am inversunat sa-i fac chiar inainte de a implini varsta de un an. Era cea de-a doua mama, era cea care desi eram mofturos la mancare, gasea intotdeuna metoda sa ma faca sa mananc. Trebuie sa va spun ca era un chin sa ma faca cineva sa mananc lapte sau ou. Dar Nana mi-l strecura prin strecuratoarea de ceai sau imi facea „ou in cescuta” pe care-l amesteca cu sare si paine si obtinea ceva care acum nu as mai manca…
Mai tarziu, vara, ma lua cu ea la tara, la Godeni, comuna natala a bunicii din partea mamei. De fapt Nana era o verisoara de-a mamei, care nu ne-a lasat la greu si a venit sa o ajute pe mama cu cresterea mea, in momentul in care mama a trebuit sa se intoarca la serviciu.
In drumul spre Godeni, preferam sa mergem numai pana la iesirea din oras cu autobuzul, iar apoi sa o luam „peste deal” prin livezile de pruni si campurile inflorite. Atunci am invatat numele tuturor florilor de camp. Nana avea o poveste pentru fiecare floare in parte: sangele voinicului, floarea rosie ca sngele, ochiul boului (margareta), floarea cu rusine, clopoteii, panselutele salbatice, fiecare reprezenta un mic univers pentru mine. Am invatat de mic la ce sunt folositoare plantele medicinale si cum poti sa-ti legi o mica rana cu o frunza de patlagina sau sa tratezi un neg cu laptele de galbenele sau rostopasca. Apoi toate gazele pamantului aveau un nume si nicidecum nu aveam voie sa stric vreun musuroi de furnici, pentru ca venea ploaia. Daca o faceam din greseala, trebuia neaparat sa arunc un strop de saliva pe musuroi ca sa imbunez ploaia, sa ma ierte si sa nu vina ca sa-mi strice plimbarea…
Ajungeam pe la ora pranzului, cand cei ai casei (Nana avea o fiica ce locuia la Godeni) pregateau o minune de mamaliga din care faceau bulz cu branza de burduf sau cascaval afumat, copt apoi pe plita. Mancam pe masuta rotunda, cu scaune joase, parca din povestea cu Alba ca Zapada, in strachina de lut si cu lingura de lemn. Ce bun era de data asta laptele si untul batut in „putinei”. Nana parca inflorea vazand cu ce pofta mananc!
Apoi toti pomii erau ai mei. Visinul, zarzarul si mai ales dudul erau gazdele care mi-au adapostit prieteniile cu copii locului. Totul era frumos si parca timpul trecea mai repede si mai placut ca la oras. Era un loc plin de magie care ma atragea dar in acelasi timp ma si speria putin. Mi-era o frica teribila de gastele de pe ulita care parca stiau ca sunt de la oras si ma sasaiau si ma alergau spre disperarea mea. Fugeam spre Nana care cu batul in mana facea ordine si imi readucea cu un sarut linistea. Seara ascultam pe prispa cantecul greierilor si urmaream intoarcelea vitelor de la pascut. Oamenii mergeau la fantana sa aduca apa proaspata, rece ca ghiata si limpede ca si cristalul. Eram uimit de indemanarea oamenilor care veneau de la fantana cu doua galeti de apa puse pe cobilita si purtate pe umar. Cum de stateau in echilibru? Era prea mult pentru mine! Ma gandeam ca nu as reusi niciodata. De fapt nici nu am incercat, sincer sa fiu! Adormeam ascultand povesti de demult si cantece de leagan.
Dimineata, ma trezeau razele de soare care imi mangaiau obrazul si tresareau printre frunzele de vita care umbreau prispa casei. Casa era construita in stil muscelean, cu prispa la etaj si scara exterioara pazita de o usa care noaptea era incuiata, asa, pentru ca asa era obiceiul, ca hoti sau oameni rai nu erau. Intrai intr-un hol iar la stanga si la dreapta dadeau doua usi catre cele doua dormitoare. Era racoare , mirosea a busuioc si lamaita si scandura era curata ca lacrima. Imi placea sa-mi imaginez ca frunzele de vita ma cunosteau si ma chemau afara, la joaca. Nu as fi vrut sa ma trezesc… priveam soarele printre gene si ascultam zgomotele din curte… cei mari deja terminasera treburile de dimineata iar micul dejun mirosea atat de bine! Nu intelegeam prea bine ce se vorbeste dar asteptam clipa cand pe usa, aparea Nanica, care ma saruta pe obraji ca sa ma trezesc… Coboram la parter unde era bucataria si cuptorul de paine si unde am mancat, la masuta „celor sapte pitici” cele mai gustoase bucate pregatite in stil taranesc.
Dupa ce am inceput scoala, am mers din ce in ce mai rar la tara. Mai mergeam uneori in vacanta, dar numai cu autobuzul. Nana ma astepta cu drag si imi povestea tot ceea ce s-a inatmplat de cand nu ne-am mai vazut. In surdina se auzea difuzorul la care canta muzica populara. Deja vechea casa a copilariei nu mai era locuita. Se mutasera cu totii in casa noua, peste drum si un pic mai sus, pe ulita.
…imi aduc amine ca acum ultima vizita, era inceputul lui iunie, am intrat cateva minute, intr-o vizita scurta. Imi era un dor nespus de Nana. Stiam ca era bolnava. Am fost sa o vizitez. La plecare, m-a condus pana la usa casei. Urma sa fie ziua mea, in 12 iunie. Implineam 18 ani. Mi-a urat tot binele din lume si mult succes la admitere. M-a sarutat pe obraji si o lacrima i s-a prelins pe obraz. Am intrebat-o de ce plange? „Cine stie cat oi mai trai…” mi-a raspuns. Am certat-o si i-am zis ca o astept la ziua mea. Apoi am plecat. Pe drum, am intors capul si am privit spre usa pe care tocmai a intrat. Mi s-a intiparit pe retina imaginea mainii care de multe ori m-a mangaiat si mi-a alinat suferintele… a disparut usor, in spatele perdelei de la geamul usii…
Nu am stiut de ce nu a venit la ziua mea, decat tarziu, la cateva zile. Ne-a parasit, plecand spre un loc mai bun lipsit de griji si de suferine.
Mi-a lasat dragostea pentru natura si multe amintiri, cantece si povesti frumoase. Multe dintre ele le-am uitat dar ce nu pot sa uit sunt amintirea florilor de camp, razele de soare printre frunzele de vita de vie si dragostea ce mi-o purta… Nana mea … ultima imagine a copilariei…
Comentarii recente