Archive for Mai 2010

Weingut Brutler & Lieb – Enologia ca stil de viaţă

            Dacă în octombrie anul trecut am avut fericita ocazie să cunosc familia Zetea, acei „vrăjitori” de renume, care au dus faima pălincii sătmărene dincolo de graniţele ţării, iată că zilele trecute am avut prilejul să cunosc încă un mare maestru, de data aceasta un enolog de talie mondială.
            Probabil că acei deja cunoscători ai plaiurilor sătmărene şi a tradiţiei în viticultura sătmăreană şi-au dat seama că este vorba de domnul Johann Brutler, proprietarul firmei Brutler&Lieb din Beltiug. Vizita la crama enologilor Johann şi Edgar Brutler, tată şi fiu, a început spre seara unei minunate zile de mai, când soarele îşi trimetea ultimele raze printre norii prevestitori de ploaie. Eram entuziasmat şi bucuros să văd cu ochii mei minunatele dealuri ale Beltiugului, dealuri line, ocupate cu rânduri de viţă de vie, a căror privelişte îţi încântă ochiul.
           
Tradiţia culturii viţei de vie în zona Beltiugului se pierde în trecutul milenar. Se pare că istoria enologiei în Bildeg (denumirea germană a Beltiugului) începe cu aproape 1000 de ani în urmă, când potrivit legendei, regele Ladislau I al Ungariei, a poposit pe aceste meleaguri, odihnindu-se în urma unei lupte cu pecenegii. Se spune că regele a fost servit de către soldaţi cu vinul zonei, pe care l-au adus într-un dovleac. De aici şi denumirea maghiară a Beltiugului – Béltek (Bél=interior, tök=dovleac).
            În anii 1700 Beltiugul devine căminul şvabilor din Ardud, strămutaţi şi împroprietăriţi cu terenuri viticole, zona devenind, după cum însuşi domnul Brutler spune “reşedinţa lui Bacchus”.
            Domnul Brutler ne aşteaptă în centrul  comunei şi ne conduce apoi pe drumul ce şerpuieşte printre gospodăriile oamenilor harnici ai locurilor. Deodată, peisajul se deschide şi se pot vedea în zare, pivniţe micuţe, dar şi case mari, care te duc cu gândul la faptul că bunăstarea poate fi atinsă şi prin muncă cinstită. Pe dealul de deasupra pieţii tronează renumita crama Brutler & Lieb.
Coborâm din maşină şi domnul Brutler ne întâmpină cu bucurie. Incepe să ne povestească despre istoria locului şi despre oamenii harnici şi prosperi ai comunei. Apartenenţa la această comunitate îi dă un sentiment de mândrie şi mulţumire, sentimente care îi înnobilează privirea.
 Povestea e frumoasă, privirea lui se pierde undeva în depărtare, parcă vrând să cuprindă şi să ne aducă la picioare o lume foarte dragă lui, imagini pe care doreşte să le împărtăşească cu noi.
            
 Ascultăm vrăjiţi o istorie plină de parfum din care răzbate o altă filosofie de viaţă, precum şi pasiune, dragoste şi respect pentru o meserie care implică o muncă susţinută. Mai târziu, în noapte, domnul Brutler avea să ne mărturisească filosofia lui de viaţă:”Nu contează ceea ce faci, dar în ce faci, trebuie să fii cel mai bun”.
            Intrăm în clădire. La stânga intrării se vede o sufragerie cu mese frumos aranjate ca pentru nişte oaspeţi de seamă. Gazda ne spune că în această clădire se află nu numai pivniţa, ci şi atelierul de producţie, unde vinul se îmbuteliază în sticle. Aflăm că sticlele sunt aduse special din Germania şi că îmbutelierea se face manual.
            În faţa noastră se deschide o uşă grea, din lemn masiv, iar gazda ne invită să intrăm în renumita pivniţă. La început, întunericul nu ne-a permis să vedem nimic, însă când s-au aprins luminile, am rămas mut de uimire. Nu mai văzusem aşa ceva. Încăperea mi s-a părut enormă, înaltă, boltită, de o parte şi de alta a zidurilor erau aliniate, ca soldaţii, butoaiele cu vin. „Deci aşa arată templul lui Bacchus…“ mi-am zis.
Domnul Brutler ne serveşte cu pălincă de struguri, de doi ani, pe care o trage dintr-un butoi, cu un fel de dispozitiv din sticlă (îmi cer scuze pentru ignoranţă, dar nu ştiu cum se numeşte).
În timp ce savurăm pălinca, ni se povestesc istorii despre provenienţa soiurilor de struguri, câteva mici secrete ale vinului, despre pasiunea cu care domnul Brutler îşi face meseria. Aflăm povestea cramei dar şi faptul că prezentul este de neconceput fără trecut, aşa cum fără o viziune bine conturată asupra viitorului nu se poate vorbi despre succes.
            Ascultam fascinat şi recunoscător că am avut ocazia să cunosc un astfel de om. Între timp, am făcut şi câteva fotografii.
            La finalul povestirii domnul Brutler ne spune plin de fericire: „Tot ceea ce fac, fac din plăcere şi pasiune. Asta am dorit şi am visat să fac întotdeauna. Mi-am văzut visul cu ochii“. Cuvintele sunt de prisos. Nu mai este nimic de spus. Părăsim catedrala vinului îmbogăţiţi sufleteşte.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
            Seara este departe de a se termina. Intrăm în sufragerie, unde ni se spune că va urma degustarea de vinuri şi unde suntem invitaţi sa gustăm şi din bunătăţile aşezate pe masă. “Toate sunt produse bio, făcute în casă” – ni se precizează.
            
Începem prin a degusta vinurile albe,  cele rosé, apoi cele roşii şi din nou cele albe, demidulci, în funcţie de ceea ce se serveşte la masă. Trebuie să mărturisesc că am mâncat cel mai bun gulaş la ceaun. Din păcate, secretele reţetei nu le-am aflat.
            Pe scurt, am putut savura celebrul Trio, cu iz de grapefruit, apoi un Chardonnay Barrique, vin deosebit de aromat, ce aminteşte de vanilie, piper verde şi miere în faguri dar şi un Gewürztraminer din 2008, vin sec cu aromă de trandafir.  Au urmat apoi vinurile Rosé, dar şi un taraf local, adus din Ardud, care ne-a încântat cu melodii când ritmate, când pline de melancolie.
Dintre vinurile roşii, nu pot să nu amintesc de acel Cabernet Sauvignon din 2006, de Syrah-ul din 2007 cu aromă de piper, cuişoare şi fructe de pădure, sau de renumitul Trei Graţii cu aromă de vişine coapte şi cireşe. Denumirea vine de la amestecul de trei soiuri celebre: Pinot Noir (60%), Cabernet Sauvignon (20%) şi Merlot (20%).
La desertul făcut în casă (ciurigăi sau minciunele, cum li se mai zice) s-a servit un Chardonnay demidulce, ediţie limitată, 2008.
            Am trăit o experienţă unică, am făcut cunoştinţă cu un alt stil de viaţă, mult mai sănătos decât cel pe care îl trăim în mod obişnuit. Am cunoscut un om de la care ai ceva de învăţat, un om a cărui muncă împletită cu pasiunea şi dorinţa de progres l-a făcut să fie invitat la Parlamentul European de la Strasbourg, unde a ţinut o degustare a vinurilor Nachbil.
            …Ne-am întors spre casă târziu, în noapte. În spatele microbuzului, micul taraf din Ardud cântă valsuri Vieneze.
 Îl aud parcă din nou pe cel care ne-a fost gazdă  spunând cu mândrie şi multumire: „Mi-am văzut visul cu ochi”…
Anunțuri

La bloc III – Vestea bună vine de la popa

Au trecut cam doi ani de la povestea cu garajul, dar se pare că povestea e departe de a ajunge la final.
Este ajunul Bobotezei. Mare sărbătoare, Botezul Domnului. Toată lumea stă liniştită acasă, mai ales cei care nu poartă numele de Ion, sau nici nu prea au pe cine să sărbătorească.
Se aude soneria. Domnul inginer se duce degrabă la uşă şi fără să mai privească pe vizor, deschide uşa. Până să se dumirească bine,  se şi aude o voce de bariton: „În Iordan bo-te-zân-du-te tu Doaaamne…”
În momentul următor, Părintele a şi trecut pragul, salută politicos şi începe să stropească în dreapta şi-n stânga, urmat de cântareţul care umple micul apartament cu vocea lui, parcă de clopot. „Omul îşi face datoria”-gândeşte domnul inginer. Părintele trece din cameră în cameră, zice ceva despre sfinţirea casei în timp ce cu busuiocul nu mai conteneşte să ude totul de la est la vest şi de la nord la sud. „Vai de mine, îşi zice domnul inginer, sper să nu ude şi televizorul!” şi priveşte îngrijorat la stropii ce se preling pe zugrăveala de pe pereţi.
Deodată, părintele se opreşte şi cu vocea ca de miere întreaba de unde poate să ia nişte apă.
–          Dar vă rog să luaţi loc, nu se poate să beţi apă acum, de sărbători. Poate un pahar de vin…
Părintele clatină din cap a refuz.
–          Atunci poate un suc…
Din nou părintele dă din cap  şi zâmbind arată spre cădelniţă că i s-a terminat apa sfinţită.
Parcă lovit în cap, domnul inginer arată spre chiuveta din bucătărie iar cântăreţul se şi prinde cu mâna de robinet, roteşte energic şi în scurt timp cădelniţa se umple cu apă sfinţită.
„Ia te uită, îşi zice gazda, să vezi şi să nu crezi. Deci eu am apă sfinţită la robinet!” Se închină creştineşte şi sărută crucea din mâna părintelui, care pare că şi-a terminat misiunea.
–          Luaţi loc , părinte, arată domnul inginer către masa din sufragerie. Aş dori să plătim şi contribuţia pentru anul acesta…
Cei doi iau loc la masă iar doamna pune platourile cu prăjituri pe masă. Domnul inginer aduce o sticlă cu vin, apă minerală, suc, mă rog, cam cu ce gândeşte dânsul că ar fi potrivit să trateze pe distinşii oaspeţi.
În timp ce părintele scrie chitanţa, domnul inginer se gândeşte să le facă puţină conversaţie. Şi pentru că întâmplarea cu robinetul cu apă sfinţită nu-i dădea pace, întreabă pe părintele cum stă exact treaba. Adicătelea, de aici, dânsul va merge la alte case, să sfinţească cu apa de la robinetul izvorâtor de apă sfiinţită?
–          Aşa e, zice părintele… dacă numai o picătură de apă sfinţită rămâne pe busuioc, se sfinţeşte şi „apa chioară”, la prima înmuiere a busuiocului în ea.
„Măi să fie… de fapt niciodată nu m-am gândit de unde ia părintele atâta apă sfinţită de îi ajunge să stropească toate blocurile din cartier”.
Deodată, părintele bagă mâna în buzunar şi scoate o hârtie pe care o despătureşte şi zice plin de mulţumire:
–          Vreau să vă dau o veste bună. Am primit aprobarea pentru construcţia noii biserici,chiar aici în cartier.
–          Da? Unde? Întreabă domnul inginer.
–          Chiar în spatele blocului dumneavoastră… şi artă pe planul despăturit noul amplasament al bisericii.
–          Dar acolo sunt nişte garaje… inclusiv garajul meu, îndrăzneşte domnul inginer şi nu ştie de ce simte răceală pe şira spinării…
–          Păi… va trebui să le dărâmaţi… garajul dumneavoastră pică chiar în colţul curţii bisericii. Aţi văzut, cred, ţăruşul „plantat” lângă garaj.
–          Am văzut, dar am crezut că l-a pus cineva care „mă iubeşte”
–          A, nu, noi l-am pus. Aşa că am să vă rog ca să eliberaţi terenul cât se poate de repede. De fapt, se va construi în zonă şi o parcare etajată, unde toată lumea va putea să parcheze.
Domnul inginer, îşi simte gura uscată. Soarbe o gură de apă minerală şi nu mai aude nici o vorbă din explicaţiile părintelui. Câte o dată aude cuvinte ca „primărie”, „garaje”, „proiect”…cuvinte lipsite de semnificaţie. Îndrăzneşte să deschidă gura cu o propunere:
–          Pai, părinte, sper să nu le dărâmăm până nu se termină construcţia bisericii. De fapt am putea masca totul cu trandafiri urcători… (altceva nu i-a venit în minte).
După un calcul rapid, domnul inginer s-a şi gândit că până se construieşte biserica, vor trece câţiva ani buni, timp în care va putea să se găsească alt loc unde să reconstruiască garajul, ori, cine ştie, municipalitatea va construi acel garaj minune, supraetajat.
–          A, nu… până la vară trebuie să-l dărâmaţi.
Se ridică, mulţumeşte de trataţie, împătureşte planul şi pleacă să mai ducă vestea bună şi la alţi vecini cu garaje.
…………………………………………………………………………………………………………………………
În următoarele luni, domnul inginer a primit diferite „mesaje” de la părintele, prin care i se reamintea ca termenul pentru eliberarea spaţiului se apropie de scadenţă.
La revenirea din concediu, domnul inginer se hotărăşte să se ducă la micuţa biserică din lemn construită provizoriu, pentru a discuta cu părintele şi pentru a reveni cu rugămintea să mai fie păsuiţi până la terminarea construcţiei noii „catedrale”.
Aruncă o privire spre şantier şi vede ca nici unul dintre cele trei garaje în cauză, nu ar încurca noua construcţie. Cu sufletul plin de speranţă, intră în biserică, trăgând cu ochiul la noua maşină Peugeot, care era parcată alături. „Părintele are maşină nouă de când a început construcţia bisericii… (doamne iartă-mă, ca păcătos mai sunt şi poate că judec strâmb). Se apropie de altar şi îl salută pe părintele care tocmai terminase slujba de dimineaţă.
–          A, aţi venit? Aţi primit citaţia?
–          Citaţia? Ce citaţie părinte? Eu am venit să vorbim dacă nu s-ar putea să ne păsuiţi până la terminarea bisericii, ca nu încurcăm pe nimeni…
–          Nu am ce discuta cu dumneavoastră… deja am stabilit în consiliul parohial să vă dăm în judecată. Am crezut că deja aţi primit citaţia.
–          Dar de ce, părinte? De ce vă deranjăm atât de tare? De abia aţi turnat fundaţia.
–          V-am dat termen până în vară. Acum e August şi nu aţi eliberat locul.
–          Eu am crezut ca ne putem înţelege, că dumneavoastră, ca un bun duhovnic, veţi înţelege că nu avem unde să punem maşinile.
–          Nu este treaba mea. Şi de fapt, eu nici nu vă consider enoriaşii mei.
Domnul inginer nu mai poate articula nici un cuvânt.
–          Sunt oameni mult mai săraci care contribuie la construirea bisericii cu sume mari. De la dumneavoastră nu am văzut nimic.
„Nici nu ai să vezi, îşi zice domnul inginer, popă spurcat, adică eşti supărat că nu am contribuit şi eu ca să-ţi iei maşina aia nouă din faţă”. Se abţine de la orice fel de comentarii răutăcioase şi îi spune părintelui:
–          Într-o lună mă ocup şi vom dărâma garajele, eu şi cei doi vecini cu care sunt împreună.
–          Nu vă mai cred. Dacă vă luaţi angajamentul în scris, vă mai las o lună. Dacă nu, ne întâlnim la tribunal.
In faţa unui aşa răspuns, domnul inginer se întoarce şi pleacă cu un gust amar. Întreaga lui concepţie despre biserică, dobândită prin educaţia părinţilor şi mai ales a bunicilor, se prăbuşeşte… parcă nimic nu mai e real, adevărat. Cum, părintele, care trebuie să fie aproape de enoriaşii lui, să le înţeleagă problemele şi să-i ajute, nu se poate să aibe un aşa comportament…
Această întâmplare a fost hotărâtoare pentru familia domnului inginer. Din acel moment, s-a hotărât să se mute la casă, iar necesitatea solicitării unui credit la bancă, nu a mai părut atât de speriat. Oricum, ar fi dorit să se mute într-un apartament mai mare. Acum s-a hotărât pentru casă. Să nu mai aibe treabă cu vecinii, popa, biserica lui şi răutatea ce-i sclipea în ochi când zicea „eu nici nu vă consider enoraşii mei”… halal popă!