Archive for Decembrie 2010

Zborul…

 

Sursa foto: http://snataly.wordpress.com/2010/03/14/pasarea-reflectata-in-ochii-insetati-de-libertate/

Mai devreme sau mai târziu trebuie să ne obişnuim cu gândul că cei cărora le-am dat viaţă şi le-am purtat de grijă, pe care i-am acoperit cu dragostea noastră, uneori poate până aproape de sufocare, trebuie să fie lăsaţi să-şi ia zborul… să-şi găsească singuri drumul, să plece să-şi croiască singuri viaţa, aşa cum doresc ei.

E greu să teobişnuieşti cu gândul. E greu să realizezi că nu o să-i mai vezi aşa de des ca până acum, că sfârşitul de săptămână va sosi şi puiul tău nu o să-ţi mai treacă pragul…

Povesteam asta mai deunăzi cu mama. Atunci am înţeles ce voia să zică când îmi spunea „ai să vezi şi tu cum e…”

Mi-am amintit sfârşitul acela de August când mi-am luat tot ce aveam mai de preţ – pe Primadona, cutiile cu cărţi şi cursurile din facultate, vasele şi cadourile de la nuntă – şi am urcat în TIR-ul ce avea să ne ducă pe un drum necunoscut. Eram puţin trişti că nu puteam să ne luăm şi „puiul” care era încă mic şi pentru care nu ştiam ce putem să-i oferim mai bun decât casa bunicilor. Ne consideram norocoşi. Aveam să „debarcăm” într-un apartament mobilat pe care  ni l-au rezolvat nişte prieteni. Aşa că nu ne trebuia încă mobilă sau alte dotări esenţiale pentru traiul de zi cu zi. Aveam siguranţa că vom primi un apartament al nostru. Legea „comunistă” îţi oferea prioritate la atribuirea unui apartament pentru tinerii absolvenţi de facultate care se prezentau la post, în alt oraş decât cel în care aveau domiciliul. Aşa că singura noastră grijă (de fapt a părinţilor) a fost să găsim un mijloc de transport cu care să ne ducem puţinul strâns în perioada de când ne căsătoriserăm.

Călătoria a fost plină de peripeţii. Şoferul de tir era angajat al unei firme de renume, la vremea aceea şi care făcea curse săptămânale să aducă anumite piese de la o altă firmă din Satu Mare. Lângă el, mai călătorea şi „Delegatul”, adică cel care se ocupa de formalităţile necesare achiziţionării şi transportului materialelor.

Aşa că în cabină călătoream 4 persoane. Loc era destul. Noi oricum eram subţirei atât ca fizic, cât şi ca „dotare materială”. Călătoria a început plină de veselie. Şoferul şi Delegatul erau oameni veseli, cu chef de viaţă şi foarte comunicativi. Am povestit tot timpul, aşa că nici nu am ştiut când s-a lăsat seara. Era aproape de Alba Iulia. Şoferul ne spune că ştie el un Motel unde putem să ne odihnim puţin, după cei aproape 350 de km parcurşi. Nu prea eram bucuros de acestă oprire. Aş fi vrut să ajungem cât de repede, să descărcăm şi să ne odihnim. Oricum, plecaserăm cu mare întârziere, după prânz, şi drumul era lung, departe de a se fi terminat.

Şoferul intră în motel şi vine cu cheile de la o căsuţă, ca acelea ce se găsesc în orice camping, făcută din lemn, cu prispă, două paturi şi multă mizerie. Ne roagă să rămânem noi acolo, că el se duce până în Alba Iulia, în oraş, unde are o „prietenă”. Am rămas miraţi. Cum să meargă cu bagajele noastre şi noi să rămânem acolo cu Delegatul, care plin de „invidie” îi spunea Şoferului să-i caute şi lui o „pipftelăreasă”, să-l hrănească şi să-l încălzească. Nu, nu este o greşeală de tipar, chiar aşa zicea „pipftelăreasă” şi a repetat de atâtea ori că am reţinut expresia. Acum mi se pare nostim, dar atunci simţeam un nod în stomac şi căldură pe şira spinării. Mă gândeam la cele mai neplăcute scenarii. Delegatul era deja în chef, golise aproape o sticlă de ţuică. Şoferul pleca cu bagajele noastre. Speram să se mai întoarcă. Speram că nu avea să ne lase în căsuţa aceea slab luminată, cu păianjeni în toate colţurile şi cu beţivul de la care nu te puteai aştepta la nimic bun. Mă uitam după ceva tare, cu care să-l lovesc în cap dacă lucrurile aveau să ia vreo întorsătură neplăcută.

Nu am avut mult de aşteptat. După vreo jumătate de oră şoferul se întoarce supărat, înrăit şi cu capsa pusă. „Pipftelăreasa” lui nu l-a primit. Mie îmi venea să râd de necazul lui. M-am gândit că Dumnezeu nu doarme. Am plecat în grabă şi în hohotele de râs ale Delegatului care îl tot necăjea pe şofer: „hahaha… şi eu care credeam că-mi găseşti şi mie o „pipftelăreasă…”

Şoferul conducea deja supărat, parcă nu mai era aşa de atent. De la o vreme a început să obosească. Eu stăteam lângă el şi îi vorbeam ca să nu adoarmă. Uneori mi se părea că aţipeşte. La un moment dat, ascultă ce-i tot spuneam de o oră şi trage pe dreapta îmtr-o parcare să se odihnească. Ne urcăm în pat şi el împreună cu Delegatul se întind pe bancheta din faţă şi încep să sforăie. Nu ştiam dacă e bine să adorm şi eu. Se aude un tren. „Prostul naibii – m-am gândit – pe când s-a hotărât să se odihnească, a parcat lângă calea ferată!” Cred că am aţipit puţin. Aud motorul pornind. Începem să ne deplasăm. Nu cred că trecuseră două ore. Soferul se grăbea. Nu ştiu de ce. O luăm spre Oradea, nu spre Zalău cum era normal. Mai avea el ceva treabă în Oradea. Doamne, câte ore aveam să facem până la destinaţie? Îmi reiau postul de „copilot”. Încep să cânt. De frică, nu de bucurie. Ne deplasam oricum, numai în linie dreaptă nu. Se vedea clar că şoferului nu i-a ajuns somnul. Delegatul sforăia. Mă gândeam ce bine e să fii inconştient. Mă uitam la Primadona şi zâmbeam ca şi cum mă distrez, că totul e în ordine.

Începe ploaia, după Oradea. Vizibilitate redusă. Furtună, vânt puternic, grindină. Doamne, mai ajungem vreodată? Nu ştiu cum, şoferul face ce face şi loveşte o maşină. Asta ne-a mai trebuit! Aproape că ne-am răsturnat în şanţ. Inima îmi bate să-mi spargă pieptul. Primadona e speriată şi ea. Vine „miliţia” şi întocmeşte procesul verbal. Ridică carnetul vinovatului şi îi scrie o dovadă care îi va ţine loc de permis până la întoarcerea acasă. Pornim din nou, mergem câţiva zeci de kilometrii când, deodată, şoferul pune brusc frână. „Oare ce mai e?”, m-am gândit. „Am uitat buletinul la miliţian! Trebuie să ne întoarcem…” Cum l-ai uitat? „– mi-am ieşit din fire. „Aşa, am uitat să-l iau, a rămas pe bordul maşinii de poliţie”. Vai de mine… apăi şi miliţienii ăia au fost proşti. L-au lăsat să plece fără buletin…

Aşa că face câteva manevre şi o luăm înapoi spre Oradea. Şoferul zice că nici nu ştie unde e Miliţia în Oradea. Se bagă în centru, întreabă în dreapta şi în stânga, o ia pe nişte străduţe mici şi într-un târziu ajungem. Vine după vreo oră cu buletinul. A fost greu. Echipajul de miliţie era pe teren. A trebuit să-i aştepte. Pornim din nou. Fac o rugăciune în gând să nu se mai întâmple nimic şi să ajungem o dată. Deja trecuseră 24 de ore de la plecarea noastră. Către seară, ajungem în Satu Mare. Găsim relativ uşor adresa unde trebuia să primim cheia apartamentului. Suntem conduşi acolo, descărcăm şi ne întoarcem la gazdele noastre. Şoferul şi Delegatul zic că trebuie să se odihnească. Că nu au unde să stea. „În maşină, lua-v-ar…, la vreo pipftelăreasă, sau la dracu!”- mi-a trecut prin gând. Gazda noastră îi pofteşte şi pe ei în casă…

A doua zi ne-am despărţit de ei. Nu i-am mai văzut niciodată.

……………………………………………………………………………………………………………………

Povestea pare că se repetă. Puiul nostru e deja mare. Şi-a luat şi el zborul. Atât la propriu, cât şi la figurat. S-a dus la post. În Germania. Cu avionul, nu cu TIR-ul. Va fi un medic neurolog bun. Face specializarea în clinica Asklepios, aparţinând Universităţii din Göttingen. Acolo are post.

Sursa foto: http://www.asklepios.com/klinik/default.aspx?cid=686&pc=03

Suntem foarte mândri. Clinica i-a oferit un apartament cu două camere, mobilat modern. Are în clinică un cabinet numai al lui… pe calculator vede toată activitatea din clinică. Nu ne poate spune cum e. Zice că trebuie să vezi cu ochii tăi, altfel nu poţi crede. E mulţumit, fericit şi se simte în vocea lui pofta de viaţă şi dorinţa de se dezvolta. Sper să nu uite de tot de România. Cu toate că timpurile de acum l-au făcut să ia calea străinătăţii.

Mă uit la Primadona. O lacrimă i se prelinge din colţul ochiului şi gura schiţează un zâmbet. Ştiu că e fericită. Ştim că acesta e mersul vieţii şi ne înţelegem acum părinţii. Şi noi ne-am luat zborul cândva…