Zborul…

 

Sursa foto: http://snataly.wordpress.com/2010/03/14/pasarea-reflectata-in-ochii-insetati-de-libertate/

Mai devreme sau mai târziu trebuie să ne obişnuim cu gândul că cei cărora le-am dat viaţă şi le-am purtat de grijă, pe care i-am acoperit cu dragostea noastră, uneori poate până aproape de sufocare, trebuie să fie lăsaţi să-şi ia zborul… să-şi găsească singuri drumul, să plece să-şi croiască singuri viaţa, aşa cum doresc ei.

E greu să teobişnuieşti cu gândul. E greu să realizezi că nu o să-i mai vezi aşa de des ca până acum, că sfârşitul de săptămână va sosi şi puiul tău nu o să-ţi mai treacă pragul…

Povesteam asta mai deunăzi cu mama. Atunci am înţeles ce voia să zică când îmi spunea „ai să vezi şi tu cum e…”

Mi-am amintit sfârşitul acela de August când mi-am luat tot ce aveam mai de preţ – pe Primadona, cutiile cu cărţi şi cursurile din facultate, vasele şi cadourile de la nuntă – şi am urcat în TIR-ul ce avea să ne ducă pe un drum necunoscut. Eram puţin trişti că nu puteam să ne luăm şi „puiul” care era încă mic şi pentru care nu ştiam ce putem să-i oferim mai bun decât casa bunicilor. Ne consideram norocoşi. Aveam să „debarcăm” într-un apartament mobilat pe care  ni l-au rezolvat nişte prieteni. Aşa că nu ne trebuia încă mobilă sau alte dotări esenţiale pentru traiul de zi cu zi. Aveam siguranţa că vom primi un apartament al nostru. Legea „comunistă” îţi oferea prioritate la atribuirea unui apartament pentru tinerii absolvenţi de facultate care se prezentau la post, în alt oraş decât cel în care aveau domiciliul. Aşa că singura noastră grijă (de fapt a părinţilor) a fost să găsim un mijloc de transport cu care să ne ducem puţinul strâns în perioada de când ne căsătoriserăm.

Călătoria a fost plină de peripeţii. Şoferul de tir era angajat al unei firme de renume, la vremea aceea şi care făcea curse săptămânale să aducă anumite piese de la o altă firmă din Satu Mare. Lângă el, mai călătorea şi „Delegatul”, adică cel care se ocupa de formalităţile necesare achiziţionării şi transportului materialelor.

Aşa că în cabină călătoream 4 persoane. Loc era destul. Noi oricum eram subţirei atât ca fizic, cât şi ca „dotare materială”. Călătoria a început plină de veselie. Şoferul şi Delegatul erau oameni veseli, cu chef de viaţă şi foarte comunicativi. Am povestit tot timpul, aşa că nici nu am ştiut când s-a lăsat seara. Era aproape de Alba Iulia. Şoferul ne spune că ştie el un Motel unde putem să ne odihnim puţin, după cei aproape 350 de km parcurşi. Nu prea eram bucuros de acestă oprire. Aş fi vrut să ajungem cât de repede, să descărcăm şi să ne odihnim. Oricum, plecaserăm cu mare întârziere, după prânz, şi drumul era lung, departe de a se fi terminat.

Şoferul intră în motel şi vine cu cheile de la o căsuţă, ca acelea ce se găsesc în orice camping, făcută din lemn, cu prispă, două paturi şi multă mizerie. Ne roagă să rămânem noi acolo, că el se duce până în Alba Iulia, în oraş, unde are o „prietenă”. Am rămas miraţi. Cum să meargă cu bagajele noastre şi noi să rămânem acolo cu Delegatul, care plin de „invidie” îi spunea Şoferului să-i caute şi lui o „pipftelăreasă”, să-l hrănească şi să-l încălzească. Nu, nu este o greşeală de tipar, chiar aşa zicea „pipftelăreasă” şi a repetat de atâtea ori că am reţinut expresia. Acum mi se pare nostim, dar atunci simţeam un nod în stomac şi căldură pe şira spinării. Mă gândeam la cele mai neplăcute scenarii. Delegatul era deja în chef, golise aproape o sticlă de ţuică. Şoferul pleca cu bagajele noastre. Speram să se mai întoarcă. Speram că nu avea să ne lase în căsuţa aceea slab luminată, cu păianjeni în toate colţurile şi cu beţivul de la care nu te puteai aştepta la nimic bun. Mă uitam după ceva tare, cu care să-l lovesc în cap dacă lucrurile aveau să ia vreo întorsătură neplăcută.

Nu am avut mult de aşteptat. După vreo jumătate de oră şoferul se întoarce supărat, înrăit şi cu capsa pusă. „Pipftelăreasa” lui nu l-a primit. Mie îmi venea să râd de necazul lui. M-am gândit că Dumnezeu nu doarme. Am plecat în grabă şi în hohotele de râs ale Delegatului care îl tot necăjea pe şofer: „hahaha… şi eu care credeam că-mi găseşti şi mie o „pipftelăreasă…”

Şoferul conducea deja supărat, parcă nu mai era aşa de atent. De la o vreme a început să obosească. Eu stăteam lângă el şi îi vorbeam ca să nu adoarmă. Uneori mi se părea că aţipeşte. La un moment dat, ascultă ce-i tot spuneam de o oră şi trage pe dreapta îmtr-o parcare să se odihnească. Ne urcăm în pat şi el împreună cu Delegatul se întind pe bancheta din faţă şi încep să sforăie. Nu ştiam dacă e bine să adorm şi eu. Se aude un tren. „Prostul naibii – m-am gândit – pe când s-a hotărât să se odihnească, a parcat lângă calea ferată!” Cred că am aţipit puţin. Aud motorul pornind. Începem să ne deplasăm. Nu cred că trecuseră două ore. Soferul se grăbea. Nu ştiu de ce. O luăm spre Oradea, nu spre Zalău cum era normal. Mai avea el ceva treabă în Oradea. Doamne, câte ore aveam să facem până la destinaţie? Îmi reiau postul de „copilot”. Încep să cânt. De frică, nu de bucurie. Ne deplasam oricum, numai în linie dreaptă nu. Se vedea clar că şoferului nu i-a ajuns somnul. Delegatul sforăia. Mă gândeam ce bine e să fii inconştient. Mă uitam la Primadona şi zâmbeam ca şi cum mă distrez, că totul e în ordine.

Începe ploaia, după Oradea. Vizibilitate redusă. Furtună, vânt puternic, grindină. Doamne, mai ajungem vreodată? Nu ştiu cum, şoferul face ce face şi loveşte o maşină. Asta ne-a mai trebuit! Aproape că ne-am răsturnat în şanţ. Inima îmi bate să-mi spargă pieptul. Primadona e speriată şi ea. Vine „miliţia” şi întocmeşte procesul verbal. Ridică carnetul vinovatului şi îi scrie o dovadă care îi va ţine loc de permis până la întoarcerea acasă. Pornim din nou, mergem câţiva zeci de kilometrii când, deodată, şoferul pune brusc frână. „Oare ce mai e?”, m-am gândit. „Am uitat buletinul la miliţian! Trebuie să ne întoarcem…” Cum l-ai uitat? „– mi-am ieşit din fire. „Aşa, am uitat să-l iau, a rămas pe bordul maşinii de poliţie”. Vai de mine… apăi şi miliţienii ăia au fost proşti. L-au lăsat să plece fără buletin…

Aşa că face câteva manevre şi o luăm înapoi spre Oradea. Şoferul zice că nici nu ştie unde e Miliţia în Oradea. Se bagă în centru, întreabă în dreapta şi în stânga, o ia pe nişte străduţe mici şi într-un târziu ajungem. Vine după vreo oră cu buletinul. A fost greu. Echipajul de miliţie era pe teren. A trebuit să-i aştepte. Pornim din nou. Fac o rugăciune în gând să nu se mai întâmple nimic şi să ajungem o dată. Deja trecuseră 24 de ore de la plecarea noastră. Către seară, ajungem în Satu Mare. Găsim relativ uşor adresa unde trebuia să primim cheia apartamentului. Suntem conduşi acolo, descărcăm şi ne întoarcem la gazdele noastre. Şoferul şi Delegatul zic că trebuie să se odihnească. Că nu au unde să stea. „În maşină, lua-v-ar…, la vreo pipftelăreasă, sau la dracu!”- mi-a trecut prin gând. Gazda noastră îi pofteşte şi pe ei în casă…

A doua zi ne-am despărţit de ei. Nu i-am mai văzut niciodată.

……………………………………………………………………………………………………………………

Povestea pare că se repetă. Puiul nostru e deja mare. Şi-a luat şi el zborul. Atât la propriu, cât şi la figurat. S-a dus la post. În Germania. Cu avionul, nu cu TIR-ul. Va fi un medic neurolog bun. Face specializarea în clinica Asklepios, aparţinând Universităţii din Göttingen. Acolo are post.

Sursa foto: http://www.asklepios.com/klinik/default.aspx?cid=686&pc=03

Suntem foarte mândri. Clinica i-a oferit un apartament cu două camere, mobilat modern. Are în clinică un cabinet numai al lui… pe calculator vede toată activitatea din clinică. Nu ne poate spune cum e. Zice că trebuie să vezi cu ochii tăi, altfel nu poţi crede. E mulţumit, fericit şi se simte în vocea lui pofta de viaţă şi dorinţa de se dezvolta. Sper să nu uite de tot de România. Cu toate că timpurile de acum l-au făcut să ia calea străinătăţii.

Mă uit la Primadona. O lacrimă i se prelinge din colţul ochiului şi gura schiţează un zâmbet. Ştiu că e fericită. Ştim că acesta e mersul vieţii şi ne înţelegem acum părinţii. Şi noi ne-am luat zborul cândva…

23 responses to this post.

  1. Posted by claudia on Decembrie 5, 2010 at 9:33 am

    Doamne,cat de frumos poate sa gandeasca si sa scrie un tata…ma gandesc cu teama spre ce fel de lume se v-a indrepta in cativa ani copila meu,ma gandesc ca nu stiu cum s-o ajut sa-i fac calea usoara,s-o feresc de tot raul din lume…

    Răspunde

    • Claudia,
      să n-ai frică. Copiii se îndreaptă spre ce le face bine. Sunt mai abili decât noi şi ştiu mai bine ce le trebuie şi încotro să se îndrepte. Noi trebuie să-i educăm frumos, să avem încredere în ei şi să nu le frângem aripile cu egoismul nostru.

      Răspunde

  2. […] Noir, Gabriela Ilieş, Geeo, Sebra, Primadona, Augustin Rădescu, Achilianu, Adina Olivia Huţanu, Al2lea, Alexandra Chiorean, Alice Diana […]

    Răspunde

  3. nu fiti egoist de tristi. că vede😉

    Răspunde

  4. Doamneee! M-ai facut sa plang! Stiu cata fericire si mandrie aduce in sufletul unui parinte, implinirea copilului ca om. Fericire si in ascuns putina tristete, dar acceptata ca nu mai este cu parintii. E un amalgam de sentimente… tare placute!
    Nu pot decat sa va felicit pentru realizarile copilului vostru! Sincer!
    Si… as vrea sa mai stiti ca jumatatate sunt meritele voaste ca parinti! Educatie aleasa… samanta buna!

    Răspunde

  5. *scuze pentru felul de a scrie… greu de inteles… sunt la job…
    O zi buna!

    Răspunde

  6. Posted by Adrian SM on Decembrie 7, 2010 at 7:59 pm

    Ce frumos povestit….

    Răspunde

  7. In zilele noastre nimic nu-ti mai aduce satisfactii decat un copil care-ti aduce bucurii. Ii urez fiului, mult succes in cariera, spre mandria parintilor sai! Felicitari pentru post!

    Răspunde

  8. […] Teo Negură, Cristian Dima, Achilianu, Ada Pavel, Adina Olivia Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophie, Alexandra Chiorean, Alexandru, Alexandru Marin, Alex Mazilu, Alice Diana Boboc, Alice […]

    Răspunde

  9. […] Teo Negură,Cristian Dima, Achilianu, Ada Pavel, Adina Olivia Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophie, Alexandra Chiorean, Alexandru, Alexandru Marin, Alex Mazilu, Alice Diana Boboc, Alice […]

    Răspunde

  10. […] Teo Negură, Cristian Dima, Achilianu, Ada Pavel, Adina Olivia Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophie, Alexandra Chiorean, Alexandru, Alexandru Marin, Alex Mazilu, Alice Diana Boboc, Alice […]

    Răspunde

  11. […] Dima, Dumitru Agachi Achilianu, Ada Pavel, Adina Olivia Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophie, Alexandra Chiorean, Alexandru, Alexandru Marin, Alex Mazilu, Alice Diana […]

    Răspunde

  12. […] Aurei Georgescu , Strumfita cu esarfa , Strumful, tac’su, Teiucul , Theodora0303, Trexel ,Tzuki, Un blog pentru prieteni al celui de-Al doilea , Vania cel intelept , Vlad […]

    Răspunde

  13. Sarbatori fericite alaturi de cei dragi!

    Răspunde

  14. Ce parinti fericiti.

    Răspunde

  15. […] Aurei Georgescu , Strumfita cu esarfa , Strumful, tac’su, Teiucul , Theodora0303, Trexel ,Tzuki, Un blog pentru prieteni al celui de-Al doilea , Vania cel intelept , Vlad […]

    Răspunde

  16. […] început să se obişnuiască: Achilianu, Ada Pavel, Adina Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophie, Alexandra Chiorean, Alexandru, Alexandru Marin, Alice Diana Boboc, Alina Sighete, Ama, […]

    Răspunde

  17. […] Aurei Georgescu , Strumfita cu esarfa , Strumful, tac’su, Teiucul , Theodora0303, Trexel ,Tzuki, Un blog pentru prieteni al celui de-Al doilea , Vania cel intelept , Vlad […]

    Răspunde

  18. […] Aurei Georgescu , Strumfita cu esarfa , Strumful, tac’su, Teiucul , Theodora0303, Trexel ,Tzuki, Un blog pentru prieteni al celui de-Al doilea , Vania cel intelept , Vlad […]

    Răspunde

  19. […] Aurei Georgescu , Strumfita cu esarfa , Strumful, tac’su, Teiucul , Theodora0303, Trexel ,Tzuki, Un blog pentru prieteni al celui de-Al doilea , Vania cel intelept , Vlad […]

    Răspunde

  20. […] Aurei Georgescu , Strumfita cu esarfa , Strumful, tac’su, Teiucul , Theodora0303, Trexel ,Tzuki, Un blog pentru prieteni al celui de-Al doilea , Vania cel intelept , Vlad […]

    Răspunde

  21. […] e sinonimă cu calmul, nu-i aşa? E iluminat mai mult decât luminos, e blând către discret, e subtil dar şi insinuant atât cât trebuie, amintind de Anais Anais, un alt Cacharel celebru,  adresat […]

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: