Weingut Brutler & Lieb – Enologia ca stil de viaţă

            Dacă în octombrie anul trecut am avut fericita ocazie să cunosc familia Zetea, acei „vrăjitori” de renume, care au dus faima pălincii sătmărene dincolo de graniţele ţării, iată că zilele trecute am avut prilejul să cunosc încă un mare maestru, de data aceasta un enolog de talie mondială.

            Probabil că acei deja cunoscători ai plaiurilor sătmărene şi a tradiţiei în viticultura sătmăreană şi-au dat seama că este vorba de domnul Johann Brutler, proprietarul firmei Brutler&Lieb din Beltiug. Vizita la crama enologilor Johann şi Edgar Brutler, tată şi fiu, a început spre seara unei minunate zile de mai, când soarele îşi trimetea ultimele raze printre norii prevestitori de ploaie. Eram entuziasmat şi bucuros să văd cu ochii mei minunatele dealuri ale Beltiugului, dealuri line, ocupate cu rânduri de viţă de vie, a căror privelişte îţi încântă ochiul.

           

Tradiţia culturii viţei de vie în zona Beltiugului se pierde în trecutul milenar. Se pare că istoria enologiei în Bildeg (denumirea germană a Beltiugului) începe cu aproape 1000 de ani în urmă, când potrivit legendei, regele Ladislau I al Ungariei, a poposit pe aceste meleaguri, odihnindu-se în urma unei lupte cu pecenegii. Se spune că regele a fost servit de către soldaţi cu vinul zonei, pe care l-au adus într-un dovleac. De aici şi denumirea maghiară a Beltiugului – Béltek (Bél=interior, tök=dovleac).

            În anii 1700 Beltiugul devine căminul şvabilor din Ardud, strămutaţi şi împroprietăriţi cu terenuri viticole, zona devenind, după cum însuşi domnul Brutler spune “reşedinţa lui Bacchus”.

            Domnul Brutler ne aşteaptă în centrul  comunei şi ne conduce apoi pe drumul ce şerpuieşte printre gospodăriile oamenilor harnici ai locurilor. Deodată, peisajul se deschide şi se pot vedea în zare, pivniţe micuţe, dar şi case mari, care te duc cu gândul la faptul că bunăstarea poate fi atinsă şi prin muncă cinstită. Pe dealul de deasupra pieţii tronează renumita crama Brutler & Lieb.

Coborâm din maşină şi domnul Brutler ne întâmpină cu bucurie. Incepe să ne povestească despre istoria locului şi despre oamenii harnici şi prosperi ai comunei. Apartenenţa la această comunitate îi dă un sentiment de mândrie şi mulţumire, sentimente care îi înnobilează privirea.

 Povestea e frumoasă, privirea lui se pierde undeva în depărtare, parcă vrând să cuprindă şi să ne aducă la picioare o lume foarte dragă lui, imagini pe care doreşte să le împărtăşească cu noi.

            

 Ascultăm vrăjiţi o istorie plină de parfum din care răzbate o altă filosofie de viaţă, precum şi pasiune, dragoste şi respect pentru o meserie care implică o muncă susţinută. Mai târziu, în noapte, domnul Brutler avea să ne mărturisească filosofia lui de viaţă:”Nu contează ceea ce faci, dar în ce faci, trebuie să fii cel mai bun”.

            Intrăm în clădire. La stânga intrării se vede o sufragerie cu mese frumos aranjate ca pentru nişte oaspeţi de seamă. Gazda ne spune că în această clădire se află nu numai pivniţa, ci şi atelierul de producţie, unde vinul se îmbuteliază în sticle. Aflăm că sticlele sunt aduse special din Germania şi că îmbutelierea se face manual.

            În faţa noastră se deschide o uşă grea, din lemn masiv, iar gazda ne invită să intrăm în renumita pivniţă. La început, întunericul nu ne-a permis să vedem nimic, însă când s-au aprins luminile, am rămas mut de uimire. Nu mai văzusem aşa ceva. Încăperea mi s-a părut enormă, înaltă, boltită, de o parte şi de alta a zidurilor erau aliniate, ca soldaţii, butoaiele cu vin. „Deci aşa arată templul lui Bacchus…“ mi-am zis.

Domnul Brutler ne serveşte cu pălincă de struguri, de doi ani, pe care o trage dintr-un butoi, cu un fel de dispozitiv din sticlă (îmi cer scuze pentru ignoranţă, dar nu ştiu cum se numeşte).

În timp ce savurăm pălinca, ni se povestesc istorii despre provenienţa soiurilor de struguri, câteva mici secrete ale vinului, despre pasiunea cu care domnul Brutler îşi face meseria. Aflăm povestea cramei dar şi faptul că prezentul este de neconceput fără trecut, aşa cum fără o viziune bine conturată asupra viitorului nu se poate vorbi despre succes.

            Ascultam fascinat şi recunoscător că am avut ocazia să cunosc un astfel de om. Între timp, am făcut şi câteva fotografii.

            La finalul povestirii domnul Brutler ne spune plin de fericire: „Tot ceea ce fac, fac din plăcere şi pasiune. Asta am dorit şi am visat să fac întotdeauna. Mi-am văzut visul cu ochii“. Cuvintele sunt de prisos. Nu mai este nimic de spus. Părăsim catedrala vinului îmbogăţiţi sufleteşte.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

            Seara este departe de a se termina. Intrăm în sufragerie, unde ni se spune că va urma degustarea de vinuri şi unde suntem invitaţi sa gustăm şi din bunătăţile aşezate pe masă. “Toate sunt produse bio, făcute în casă” – ni se precizează.

            

Începem prin a degusta vinurile albe,  cele rosé, apoi cele roşii şi din nou cele albe, demidulci, în funcţie de ceea ce se serveşte la masă. Trebuie să mărturisesc că am mâncat cel mai bun gulaş la ceaun. Din păcate, secretele reţetei nu le-am aflat.

            Pe scurt, am putut savura celebrul Trio, cu iz de grapefruit, apoi un Chardonnay Barrique, vin deosebit de aromat, ce aminteşte de vanilie, piper verde şi miere în faguri dar şi un Gewürztraminer din 2008, vin sec cu aromă de trandafir.  Au urmat apoi vinurile Rosé, dar şi un taraf local, adus din Ardud, care ne-a încântat cu melodii când ritmate, când pline de melancolie.

Dintre vinurile roşii, nu pot să nu amintesc de acel Cabernet Sauvignon din 2006, de Syrah-ul din 2007 cu aromă de piper, cuişoare şi fructe de pădure, sau de renumitul Trei Graţii cu aromă de vişine coapte şi cireşe. Denumirea vine de la amestecul de trei soiuri celebre: Pinot Noir (60%), Cabernet Sauvignon (20%) şi Merlot (20%).

La desertul făcut în casă (ciurigăi sau minciunele, cum li se mai zice) s-a servit un Chardonnay demidulce, ediţie limitată, 2008.

            Am trăit o experienţă unică, am făcut cunoştinţă cu un alt stil de viaţă, mult mai sănătos decât cel pe care îl trăim în mod obişnuit. Am cunoscut un om de la care ai ceva de învăţat, un om a cărui muncă împletită cu pasiunea şi dorinţa de progres l-a făcut să fie invitat la Parlamentul European de la Strasbourg, unde a ţinut o degustare a vinurilor Nachbil.

            …Ne-am întors spre casă târziu, în noapte. În spatele microbuzului, micul taraf din Ardud cântă valsuri Vieneze.

 Îl aud parcă din nou pe cel care ne-a fost gazdă  spunând cu mândrie şi multumire: „Mi-am văzut visul cu ochi”…

Pălinca de ZETEA… sau arta distilării

Săptămâna aceasta am avut ocazia de a fi invitat la unul din obiectivele economice ale judeţului nostru, care reprezintă un „blazon” al Sătmarului. Aproape toată lumea a auzit despre pălinca de Satu Mare. Renumele ei a depăşit graniţele judeţului şi ori de câte ori spui că eşti sătmărean, auzi fraza: ooooo, la voi se face pălica cea mai bună!

Nu aş putea să mă laud că sunt un cunoscător, dar dacă aşa se spune, înseamnă că aşa este. Acum m-am convins, cu atât mai mult, că am avut ocazia să particip la o degustare a renumitei pălinci de Zetea.

Unul din prietenii şi colaboratorii mei, buna cunoştinţă a familiei Zetea  ne-a facilitat, mie şi grupului din Germania pe care l-am însoţit, o vizită la renumita distilărie Zetea.  Am urcat cu voie bună în microbuz şi am pornit pe drumul spre Baia Mare. Cam la 28 de Km de Satu Mare se află comuna Iojib, unde există o bifurcţie care te scoate pe drumul spre Medieşul Aurit. La iesirea din comună, pe drumul mai sus amintit observăm din şosea un indicator care ne îndreaptă spre proprietatea familiei Zetea. Părăsim şoseaua şi ne îndreptăm spre clădirea arătată de indicatorul „ZETEA” . Gazda ne aşteaptă deja în curte, cu zâmbetul pe buze. Coborâm din maşină şi facem prezentările. Domnul Zetea ne prezintă istoria locaţiei. Ne spune că ceea ce vedem este construit in jurul unei vechi pălincii, renovate prin strădania familiei. Iniţial, pălincia servea la distilarea ţuicii în zona Iojib şi a împrejurimilor, îndeletnicirea aceasta datând de circa 100 de ani în familia Zetea. Arunc între timp o privire în jurul meu şi observ un gard în construcţie, făcut din butuci din lemn stivuiţi cu pricepere şi precizie. „Este concepţia mea” – spune domnul Zetea. „Butucii sunt prinşi în beton, iar la final, după curăţarea scurgerilor de beton, acesta va fi vopsit în negru, iar lemnul tratat. Se va crea astfel o iluzie optică de întuneric între butuci, ca şi cum ar fi stivuiţi numai”, mi-a spus cu mândrie domnul Zetea. Curtea pavată cu piatră, clădirea placată cu plăci de ceramică, executate manual, dau locului un aer de vechime, deşi clădirile au fost renovate de curând.

Suntem poftiţi în interiorul distilăriei.

De cum intri, observi două cazane de cupru aşezate pe un postament sub care arde neîncetat focul. Peste tot domneşte o curăţenie exemplară. Ni se povesteşte despre fluxul tehnologic, despre ce fel de fructe se folosesc la distilarea ţuicii. In principal se distilează pălincă din prune, dar si din pere, sau fructe de pădure. Localnicii preferă pălinca din prune cărora nu li s-au îndepărtat sâmburii (are o aromă specială, de sâmbure), dar sunt şi clienţi care doresc să aibe pălincă din prune fără sâmburi. Sunt impresionante butoaiele uriaşe cu borhot, dar şi mai şi faptul ca dintr-un recipient zidit (răcitorul) curge prin două ştuţuri vodca, iar prin cel de-al treilea, pălinca, adică ţuica distilată a treia oară.  Suntem îmbiaţi să gustăm. Cei curioşi îşi trec degetul prin jetul de pălincă şi apoi repede în gură. Aburii de alcool îţi îmbată simţurile şi se simte chiar şi aroma de sâmbure. Unul din angajaţi ne face o demonstraţie. Umple un pahar de cupru şi îl aruncă pe cazanul încins, care ia foc instantaneu. Focul se stinge în cateva momente, după ce alcoolul s-a evaporat.

Suntem conduşi apoi, spre locul de îmbuteliere. Ni se spune că imbutelierea se face manual, dupa ce sticlele sunt spălate tot cu pălincă, pentru a nu se altera conţinutul sticlelor. Domnul Zetea foloseste sticle personalizate, de o formă specifică, prevăzute cu două tipuri de dopuri prevăzute cu elemente de siguranţă menite să descurajeze pe cei cărora le-ar veni ideea să-i fure patentul.

Masa de imbuteliere

 

Sticle personalizate

 

Gazda ne povesteşte cum la începutul afacerii a început cu îmbutelierea în sticle normale, etichetate, dar că în timp, s-a hotărât să treacă la sticle personalizate si comercializare în magazine de specialitate şi mai puţin în restaurante.

„Renumele nu-mi permite să produc în cantităţi industriale, iar calitatea produsului mă obligă să am şi un ambalaj pe măsura” – ne spune interlocutorul nostru.

De-asupra intrării observ ceea ce gazda noastră ne povestea mai înainte: tipurile de sticle de ţuică Zetea, aşa cum au evoluat în timp.

Pe peretele alăturat, observ şi alte modalităţi de ambalare, în sticle de diverse forme şi mărimi, unele mai mult decât ingenioase.

Din grup vine întrebarea dacă e adevărat că pălinca este cu atât mai bună cu cât este mai veche. Acest „mit” a fost urgent spulberat de spusele domnului Zetea, care ne-a explicat că o pălincă  de proastă calitate va rămâne de proastă calitate şi după zece ani. Culoarea specifică nu este dată de vechime ci de modul de păstrare după distilare. De obicei lemnul butoiului în care se păstrează, dă culoaarea pălincii.

 

 

 

Din atelierul de îmbuteliere intrăm în expozitie. Aici, gazda noastră ne prezintă o serie de diplome şi certificate de atestare a calităţii. Sunt afişate pe perete o parte din diplomele de excelenţă, premii obţinute în ţară şi în străinătate. „Pălinca de Zetea e cunoscută peste tot în Europa, chiar şi la Bruxelles”, ne spune mândru, domnul Zetea.

 

 

Expozitia îmbină cu gust obiecte specifice activităţii de distilare, alături de o multime de statuete executate din ceramică, opera unui artist local. Aceste obiecte sunt folosite ca elemente de decor în cadrul expoziţiilor din ţară şi din străinătate.

 

 

 

 

Afacerea a fost pusă pe picioare de tatăl domnului Zetea, a carui fotografie troneză la loc de cinste în expoziţie.

 

„Dar să nu stăm în picioare” – zice gazda noastră perfectă. „Vă invit să degustăm pălinca de Zetea şi să servim masa”.

Urcăm pe scara interioară şi ne aflăm în livingul familiei Zetea. Pe masă se află deja gustările pregătite cu migală de doamna Zetea, o gospodină excelentă, iar în şemineul din colţ, arde focul. Se aude în surdină o muzică aleasă cu bun gust.

 

 

Atmosfera e mai mult decât plăcută, totul este aranjat cu atenţie iar gazda este perfectă. Vorbeşte cu fiecare dintre noi şi ne povesteşte atât despre ceea ce a realizat, cât si despre proiectele de viitor. Gustăm pe rând pălinca de prune, apoi  pe cea de pere. Observ că pălinca de pere e îmbuteliată într-o sticlă pe care nu am mai văzut-o până acum. Sticla este alba şi mată, parcă acoperită cu brumă, singurul loc transparent fiind o fereastră, o lupă de fapt, prin care daca priveşti se vede în faţă sigla firmei, iar în lateral, portretul domnului Valer Zetea, tatăl gazdei noastre.

 

 Privesc spre focul care arde în şemineu. Văd o întregă viaţă dedicată muncii şi pasiunii pentru lucrul făcut bine. Lăngă foc, un fotoliu de piele. Domnul Zetea imi şopteşte: „Acesta este fotoliul în care vreau să îmbătrânesc”…

Concediu in… Europa (Budapesta si Croatia, anul acesta)

Iata-ne intorsi, dupa trei saptamani dintr-un concediu care a reusit sa ne incarce bateriile si sa ne pregateasca pentru un nou an de munca. Anul acesta, am schimbat putin directia si ne-am hotarat sa intram si noi „in randul lumii”  adica sa mergem  la mare, in Croatia.

Am plecat, pentru inceput,  la Budapesta, unde am stat doua zile, la o matusa de-a mea, din partea mamei. Budapesta, e mereu la fel de frumoasa…

De fiecare data descoperim frumuseti noi. De  data aceasta am vizitat teatrul nou si opera. Imi doream de mult acest lucru, deoarece vazusem la televizor un reportaj despre frumusetea arhitecturii celor doua constructii noi: teatrul si opera din Budapesta. Intr-adevar, sunt deosebite…

Lasand la o parte „veleitatile” de artisti ale mele si ale Primadonei, nu trebuie sa va inchipuiti ca am recitat si dansat in sala mica a operei din Budapesta… Nu am fi facut-o decat in sala mare, dar din pacate, era ocupata…  🙂

Iata-ne plecati spre Croatia. Cu noaptea in cap, asa cum ii sta bine calatorului, care are de strabatut peste 1200 de km.  Am decis sa mergem pe autostrada, pentru a scurta, chipurile, durata calatoriei. Din pacate, am parcurs cam 100 de km in plus pe autostrada, pana la Split, unde ne-am imbarcat pe Ferry-boat spre insula Hvar. Am parcurs distanta Split – Stari Grad in circa doua ore. Peisajul a fost mirific. De acolo, am mai mers cu masina inca 9 km spre statiunea Jelsa, dupa parerea mea, cea mai pitoreasca de pe insula.  

Despre drumurile din Croatia nu vreau sa va mai povestesc, ca mi-e ciuda cum pot altii, pe un teren mai mult muntos, sa faca niste autostrazi si niste tuneluri de vis…

Jadrolinija… nava care ne-a purtat pe noi si masina spre insula Hvar.

Orasul Split vazut de pe „Ferry”

 … si noi…

Jelsa… iata-ne ajunsi. Seara nu prea am apucat sa vedem nimic. Ne-am cazat intr-o vila, aproape de malul marii, la 5 minute de mers pe jos de centrul orasului si tot atata timp fata de plaja. Gazda noastra, o femeie foarte draguta si primitoare ne-a dat apartamentul in primire. Nu stiu cum ne-am inteles. Eu ii vorbeam in engleza si germana si ea se prefacea ca pricepe ce-i zic, desi raspundea numai in croata. Dar ce mai conta cand tot ceea ce spunea o facea cu zambetul pe buze, foarte politicos si fara urma de „acreala” in tonul vocii.

A doua zi, am pornit curiosi spre plaja…

Am gasit aici o altfel de plaja decat eram noi obisnuiti. Plaja in terase, la umbra  pinilor iti ofera atat soare cat si umbra. Malurile golfului erau flancate de stanci, dar exista si o portiune cu nisip, pe unde puteai intra in apa, fara sa te feresti de marginile colturoase ale stancilor. Apa limpede, calda, curata, fara alge (va puteti inchipui?). Pesti pretutindeni, inoata alaturi de tine. La mal, poti urmari vanatoarea crabilor, printre stanci. Remarca: pestii erau mai rapizi… nu stiu cu ce se hranesc crabii. O alta remarca: nu se aud manele, nu zbiara nici un megafon cu nici un fel de muzica. Cum spuneam, o altfel de plaja decat in Romania.

…strada „noastra” de acum…

Uite, acolo am stat…

Strazi in Jelsa…

…si parcul central

Portul…

…si iahtul meu…

Exista si viata de noapte pe insula…

In rest, am privit marea…

…am admirat palmierii, ficusii si leandrii…

Am admirat o multime de plante exotice

…dar regina plantelor pot spune ca este minunata Bugenvilia

Intr-un cuvant, ne-am relaxat, ne-am odihnit si ne-am bucurat de soare, mare si frumusete.

Destinatie de calatorie? … sau imn electoral pentru la toamna?

Pentru ca in curand se apropie concediul, cautam pe internet cateva destinatii „exotice”. Asa ca am „navigat” spre Croatia si mi-a atras atentia o statiune cu un nume mai putin obisnuit… E vorba de un oras cu o istorie de 3000 de ani. Iata linkul…

Nu mare mi-a fost mirarea cand am gasit si pe YouTube „imnul electoral” de mai jos. Si mi-am zis: iata cum toate se leaga si se invart in jurul…

Hmmm… mai bine ma abtin….

🙂   🙂   🙂

Enjoy… Subtitrarea e teribila! Doamne ce le mai da oamenilor prin cap!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

 

 

more about „Destinatie de calatorie? … sau imn …„, posted with vodpod

 

 

 

 

Concediu de Paste

Anul acesta am sarbatorit Pastele pe meleagurile natale. In Campulungul meu iubit, impreuna cu familia, asa cum e bine si frumos sa sarbatoresti o asa mare sarbatoare. Pentru cine nu stie, Campulungul este un minunat municipiu situat la poalele muntilor Iezer-Papusa, nu departe de Bucegi si de masivul Piatra Craiului. Zona e minunata, orasul dintre muscele e incarcat de istorie si cultura iar natura a fost cat se poate de generoasa cu locuitorii orasului. Campulungul a fost prima capitala a Tarii Romanesti, in anii 1290 in timpul lui Radu Negru Basarab, cunoscut sub numele de Negru Voda. Tot de aici isi are originea primul document cunoscut in limba romana, „Scrisoarea lui Neacsu din Campulung, catre judele Brasovului”.  Imagini ale orasului gasiti aici.  Calatoria pana acolo a fost, ca de obicei minunata. Ruta Cluj-Turda-Alba Iulia-Sibiu-Ramnicu Valce-Pitesti este putin mai lunga dar nu asa de grea pentru soferii „grabiti”. Sosele bune, late, dar cam aglomerate. Cunosteam traseul si calitatea drumurilor foarte bine. Ce am remarcat insa a fost faptul ca in toate orasele lipseau gropile cu desavarsire. Iata o imagine din Pitesti, spre exemplu:

Am crezut ca este o intamplare si ca pitestenii, fiind mai aproape de Bucuresti, au reusit sa atraga mai multe fonduri pentru drumuri. Dar nu e chiar asa. La intoarcere, am schimbat ruta si am trecut prin Brasov, Sighisoara, Targu Mures, Cluj si am constatat ca si in aceste orase, mult mai mari ca si Satu Mare drumurile sunt impecabile. Pe drumul de intoarcere, am putut admira frumusetea muntilor de-alungul pasului Rucar-Bran si mi-a trecut prin gand faptul ca noi, romanii, nu stim sa profitam de natura si locurile unde ne-a asezat Dumnezeu. Am putea trai din turism foarte bine si am putea fi o Elvetie, dar mult mai mare. Ia priviti:

Dar ce ne pricem noi…

Daca veti ajunge vreodata pe acest traseu, veti putea admira, in afara de Brasov (cine nu a vazut Brasovul nu a vazut nimc…) minunata Sigisoara

sau frumosul Targu Mures

Pe drumul spre Targu Mures puteti sa va oprit si sa va cumparati de la vanzatorii ambulanti, celebra ceapa rosie „de apa” de Mures. Nu ustura si are un gust deosebit. Aveti grija insa la negocieri, eu am scazut pretul cu 150%  🙂

Ce sa va mai povestesc… una peste alta eu, Primadona si feciorul nostru ne-am simtit bine impreuna cu familia, ne-am odihnit si ne-am incarcat bateriile, ca de fiecare data cand respiram aerul de munte de acasa.

Belis-Fantanele, taram de vis in nordul muntilor Apuseni…

Ieri, am putea spune ca a fost prima zi cu adevarat frumoasa, zi in care mai mult ca oricand chemarea naturii te-a facut sa iesi  nu numai afara din casa, ci sa parasesti orasul in cautarea frumusetii virgine daca se poate, adica a naturii imbracate in straie de primavara. Si pentru ca am primit o invitatie de a ne petrece un week-end la Belis, langa lacul Fantanele, ne-am indreptat spre minunatele meleaguri din zona de nord a muntilor Apuseni. Am poposit la Pensiunea Ana&Irina, pensiune de 4 margarete, situata in localitatea Belis, la o altitudine de 1200 m, la confluenta dintre muntii Gilaului, Vladeasa si Muntele Mare.

Gazda ne-a intampinat cu mancaruri traditionale. Incepand cu dulceata de afine si zmeura si terminand cu specialitati din carne de porc sau pasare, ciuperci din productie proprie, toate produse bio facute in casa, spre deliciul turistilor. Conditiile de cazare sunt excelente: camere mari si spatioase, curatenie, baie cu jacuzi, confort de 4 margarete… iar aerul curat te indeamna la drumetii. Padurea de brazi din apropiere e minunata. Covorul de muschi atenua greutatea pasilor nostrii iar ciripitul pasarilor imi aminteau de drumetiile din copilarie…si  nu pot sa nu va spun ce fericiti am fost cand am vazut spectacolul de culoare oferit de brandusele de primavara care parca de abia asteptasera topirea zapezii. Desi inghetat, lacul Fantanele oferea o priveliste de nedescris. A doua zi, duminica, dupa ce am servit un mic dejun delicios, gazda noastra ne-a pus la dispozitie doua ATV-uri pentru o plimbare de dimineata. Aerul rece si ozonat ne-a biciuit fata, vantul de primavara paraca ne intra sub haine, dar nimic nu mai conta. Ma gandeam ca aceeasi senzatie trebuie sa o aibe si motociclistii in timp ce gonesc pe sosele. Oricum, noi eram mai in siguranta pe 4 roti. Dupa prima tura de recunoastere pe care am facut-o singur, am luat-o si pe Primadona intr-o calatorie prin centrul comunei si apoi mai sus, spre deal, pana la prima padure de brazi. La intoarcere, targul de duminica era in toi, de abia am gasit drumul de acces spre pensiune. Rasarisera ca din pamant tarabe cu haine, carute cu negustoeri de gaini, purcei si cine mai stie ce… Am parcat ATV-ul si impreuna cu prietenii am pornit intr-o drumetie prin padurea de brazi care margineste proprietatea pensiunii Ana. Am coborat pana la parau, apoi am urcat din nou pana la paratraznete si de acolo ne-am intors, cu parere de rau ca cele doua zile de vis erau aproape pe sfarsite. Am facut fotografii, am filmat mult, ne-am bucurat de soare si aer curat si chiar de racoarea din mijlocul padurii… pentru ca trebuie sa va spun ca la pranz erau 24 de grade. Am promis ca o sa ne intoarcem si ca o sa ne indemnam si prietenii sa viziteze locurile. Desi un pic cam departe de Satu Mare (178 de Km pe GPS), merita efortul.  Cateva din fotografiile facute, vi le ofer in slide-ul de mai sus…

 

Van Gogh la Viena…

A tecut o saptamana de cand m-am intors de la Viena. Am profitat de o ocazie unica, zic eu, prin care, pentru 12000 de forinti am reusit sa vad o mare parte din creatia pictorului Van Gogh si in acelasi timp sa vizitez centrul orasului Viena. Excursia, organizata de o firma din Budapesta a fost mai mult decat reusita. Am pornit de vineri, dupa pranz si in 3 ore si jumatate am ajuns in oras. Din pacate, am ratat iesirea de pe autostrada asa ca am mai bajbait circa o ora si jumatate pana am ajuns la matusa mea, in Ujpest (Pesta noua). Noroc ca am fost „recuperat” in timp util de catre unchiul meu. Deja nu mai aveam incredere nici in intuitia mea, nici in Johny (GPS-ul) care m-a tot invartit, fara rost, pe strazile Budapestei. De fapt eu am fost de vina… am ales o strada gresita  🙂

A doua zi dimineata, dupa ce am parcat masina in siguranta, am schimbat doua metrouri si iata-ne, cu tot „familionul” in fata Parlamentului maghiar, punctul de intalnire cu ceilalti „excursionisti”. Am urcat in autocar, am raspuns „prezent” cand mi-am auzit numele (altceva oricum nu am inteles si nici nu as fi stiut spune) si iata-ne pe drumul spre Viena. Autocarul este dotat cu aer conditionat, televizor, toaleta, sofer la cravata, geamuri curate si un ghid glumet care a vorbit tot drumul. Pacat ca nu am inteles ce. Cand si cand, varul meu imi mai traducea cate ceva important. Mai ales detalii referitoare la calatorie. Asa am aflat ca dupa vizitarea expozitiei, avem circa 6 ore la dispozitie sa ne plimbam prin centrul Vienei. In acest scop, am primit fiecare cate o harta, pe care erau marcate principalele obiective turistice care merita sa fie vazute: Palatul Albertina, opera, Palatul Imperial, Heldenplatz, piata si Catedrala Sf. Stefan, Kärntner Straße. Am inceput cu palatul Albertina, unde a avut loc expozitia.

Odata intrati in curtea interioara a palatului, am ramas uimit de multimea care, ce-i drept, civilizat statea la rand sa intre in expozitie. Ghidul nostru ne-a asezat frumos, in dreptul uneia din cele trei usi de acces, si cu biletele in mana ne-am indreptat spre usa ascensorului. Am incaput aproape tot grupul (cam 40 de persoane). Iata-ne si sus… doamne! Nu poate fi adevarat! Se deschide usa liftului si in fata noastra se deschide o priveliste de „Romania” : o multime de oameni, intr-o caldura insuportabila, se plimba de la un tablou la altul. Pare ca nimeni nu e deranjat de caldura… Ma las dus de val si imi indrept privirile spre primele tablouri… Tablourile sunt expuse in mod cronologic, de la inceputul operei marelui pictor si pana la sfarsitul acesteia, cand, la varsta de 37 de ani,  suferind de o boala psihica, isi ia viata. Rand pe rand, se perinda prin fata mea parca intreaga viata a lui Van Gogh. Clipele de fericire, exprimate prin tablouri intens colorate si peisaje mirifice se impletzesc cu momentele de ratacire, cand maestrul picteaza in nuante inchise picturi ce sugereaza suferinta din sufletul lui. Portretele de tarani sunt cat se poate de expresive, atat de bine realizate, cum numai in fotografii poti vedea. Van Gogh a pictat taranul asa cum e, adus de spate culegand roadele pamantului si nu neaparat in clipele lui cele mai fericite. Pe chipul tarnului se vad incrustate de timp urme lasate de suferinta si neajunsuri. Dupa aproximativ doua ore, ajungem din nou la intrare… aerul rece si proaspat imi aduce aminte de senzatia de la intrarea in expozitie. Ma gandesc: „cum de nu au aer conditionat?” Destul de proasta organizarea. In salile de expozitie abia puteai sa te strecori printre oameni si sa respiri. Ceva mai bine era in restul paltului. Aici nu era atata lume. Am vizitat palatul Albertina cu gandul ca bunul gust si rafinamentul isi dau intalnire intotdeauna acolo unde civilizatia si bogatia domina viata oamenilor. In salile palatului, pe langa decoratiunile opulente poti vedea creatii ale altor pictori celebrii: Michelangelo Buonaroti, Dürer, Rubens, Renoir, Hammer, Jean Etienne Liotard,etc.

Am parasit palatul Albertina imbogatit sufleteste. Nu am putut sa nu ma gandesc cum ar fi fost daca as fi locuit pe vremuri, in acest palat…   🙂 

Ce a urmat apoi? Am vizitat Palatul Imperial si cat pe ce sa ma plimb si cu trasura. Am lasat totusi placerea pentru data viitoare  😉   Trasurile albe, verzi, negre, cu cai frumosi si vizitii eleganti, in costume de epoca se pot vedea peste tot in centrul Vienei. Iar daca vrei sa faci o poza, langa un Mozard auriu, trebuie sa pui cativa banuti in cutiuta de langa soclul „statuii”. Am mai vazut candva, un reportaj TV despre statuile vii. Acum le-am vazut in realitate. Si par statui, intr-adevar. Nu misca! Numai daca te apropii… incep sa miste si sa-ti vorbeasca. O multime de artisti ambulanti (printre care si romani), Dansatori Rap si Breck Dance, pictori, toti veniti parca pentru a te delecta cu ce stiu ei mai bine sa faca. Si toti in piata Sf. Stefan, din fata maretei Catedrale cu acelasi nume. Aici am poposit circa o jumatate de ora pentru a asculta o Messa si un Te Deum in interpretarea corului si orchestrei filarmonice a catedralei Sf. Stefan.

Magazine de marca si lume selecta poti vedea pe Kärntner Straße, un fel de Lipscani, de alta data, dar mult mai ingrijit si intretinut.

Incet, incet se face noapte… e timpul sa ne intoarcem in piata palatului Albertina, unde ne vom intalni din nou cu ghidul nostru si cu ceilalti membrii ai grupului. Ne mai oprim in fata vitrinelor cu dulciuri si a celei cu „obiecte muzicale” (ma intreb daca hartia igienica canta cand o folosesti) si apoi ajungem la destinatie.

Iata-ne din nou in autocar, privind cu incantare Viena noaptea… Viena pregatita de sarbatori… Trecem pe langa un parc si in copaci sunt aprinse sute de globuri mari, ca niste mingi luminoase rosii si albe. Incerc sa fac o fotografie dar din cauza miscarii nu se vede nimic. Pacat ca nu am prins un semafor. Oricum, am vazut o multime de lucruri minunate la Viena. A meritat oboseala si cheltuiala. De fapt excursia, in bani romanesti ar fi fost cam 180 lei pentru doua persoane, plus cate 7 euro de persoana intrarea la expozitie. Dar asta se organizeaza la Budapesta si nu in Romania…

Calatorie in Egipt 3 – Gradinile Egiptului

Unul din prietenii mei din Egipt imi povestea, pe terasa din fata camerei de hotel, ca minunata oaza de verdeata ce se intinde in fata ochilor mei este cultivata (asa cum la noi graul si porumbul) cu multa dragoste si sudoare. Atat ca totul se cultiva pe un sol mai mult decat nisipos, un sol amestecat cu nisipul desertului, in care cu greu poti sa accepti ca poate creste o vegetatie de un verde atat de intens… Era catre ora 19 si caldura era innabusitoare, in jur de 40 de grade. Nimic nu prevestea faptul ca in curand se innopteaza si practic, ar fi trebuit ca vremea sa se mai racoreasca. Peisajul era minunat. La marginea gradinii, chiar langa intrarea din spatele hotelului, o simpatica femeie din popor framanta si cocea un fel de paine, asemanatoare cu lipiile noastre. A zambit sfios, atunci cand i-am cerut voie sa o fotografiez si ca bonus, mi-a intins una din lipiile care miroseau a aluat proaspat asa cum numai in preajma unui cuptor de paine poti simti. I-am multumit si am rasplatit-o cu un banut EUROpean care parca isi pierdea orice valoare in comparatie cu sentimentul pe care gestul ei prietenos ti-l insufla. Lipia era buna, proaspata si calda si parca as fi vrut sa o pastrez ca amintire… totusi am mancat cu pofta, spre satisfactia maiastrei…

Privind la cuptor nu am putut sa nu imi sara gandul la povestea cu fata babei si fata mosului, cand fata mosului cea cuminte a curatat cuptorul si acesta a rasplatit-o cu o paine calda spre a-si potoli foamea. Personajele erau altele, de data asta, eu nu facusem nimic pentru a fi rasplatit si nici prea cuminte nu sunt…

Trecand pe langa cuptor, o apuc pe una din aleile strajuite de palmieri. Stiam eu ca sunt inalti, dar am constatat ca sunt cu totul si cu totul diferiti de cei pe care ii cultivam noi in Romania pe plajele de la malul marii, sau… doamne fereste, cum am auzit, in centrul Bucurestiului… O placuta verde ne lamureste ca suntem in fata unor palmieri cu nume pretentios: „Washingtonia Filifera – Pritchardia Filifera – Chamaerops Zwerg Palm”… va e clar acum, nu?

Mai incolo, un alt copac, pe placuta caruia scrie: „Mango tree – Mangifera Indica”

Totul mi se pare de o frumusete uluitoare… A! iata si palmierul care face curmale… Sunt rosii si cresc asa de sus… cum as putea sa iau una… hmmmm… nici o sansa, sunt prea sus.  Mai departe, un bananier si cine stie ce fel de plante si flori, care mai de care mai frumos colorate! Pana si cactusii sunt uriasi… ati stiut ca „limba soacrei” poate fi inalta cat un copac? …dar mai bine uitati-va ps slide show-ul de mai jos… cuvintele sunt de prisos… nu as putea descrie nici macar statuile din metal, care se potrivesc atat de bine in peisaj…

E frumos Egiptul chiar si cu extremele lui, este o alta lume, o alta civilizatie… plina de extreme: oamenii, unii foarte bogati iar altii foarte saraci au in privire ceva care te duce cu gandul la istoria lor milenara… esti impresionat , pe de o parte de maretia piramidelor, de frumusetea gradinilor iar in momentul urmator, esti impresionat de tumultul si agitatia din strada… Cladiri inalte, cu o arhitectura deosebita, „erup” parca din mijlocul desertului, dintre pietre si nisip… oamenii nu se grabesc, stiu ei ce stiu… In Egipt timpul are alta dimensiune, minutele sunt parca mai lungi… nimeni nu se grabeste, totul parca e cuprins de o toropeala care te scoate din ritm… Singurii care se grabesc sunt soferii, toti circula cu viteza, toti claxoneaza si isi fac loc printre celelalte masini, cand pe dreapta, cand pe stanga… Singura regula este ca nu exista reguli… sau poate nu le-am inteles eu… Un lucru am inteles insa: Egiptul trebuie revazut, pentru a-l intelege…

Calatorie in Egipt 2 – Piramidele

Piramidele… una este sa le vezi la televizor, alta e sa le vezi de aproape, sa le pipai, sa te urci pe blocurile de piatra, sa respiri aerul fierbinte si parca, lasand la o parte zgomotul turistilior si al ghizilor autohtoni sa te lasi invaluit de misterul vremurilor demult apuse… sa te „masori” cu o civilizatie veche de mii de ani… te simti mic, neimportant, esti cuprins de sentimente bizare, iti vine sa vorbesti in soapta, sa nu deranjezi, sa nu tulburi cu prezenta ta linistea ce razbate din inima colosilor de piatra, cu varfurile inaltate catre zeul soarelui…RA…Nu doresc sa fac aici o lectie de istorie, doresc sa punctez anumite „curiozitati” pe care le-am aflat pe parcursul vizitei.Piramidele construite la Giza pentru regii Khufu, Khafre si Menkaure ( Cheops, Chefren si Mikerinos), desi nu mai sunt foarte frumos decorate, inca mai domina peisajul desertului intins langa metropola Cairo. Marea Piramida a lui Khufu ( Cheops ) este singura piramida care apare pe lista minunilor lumii. In afara de zidul chinezesc, piramida lui Cheops este cea mai mare constructie ridicata vreodata de om. Are inaltimea de 146,6 m, aproximativ cat un zgarie-nori cu 50 de etaje. Pe suprafata sa ar incapea impreuna cinci mari biserici din lume: San Pietro de la Roma, St Paul’s Cathedral, Westminster Abbey de la Londra, domurile din Florenta si Milano. Piramida cantareste 6 400 000 de tone. Fiecare bloc de piatra cantareste 2,5 tone. Piramidele aveau rolul sa protejeze trupurile regilor si bijuteriile lor, mobilierul si alte obiecte care urmau sa fie folosite in viata de apoi. Piramidele pentru regine erau mai mici.

O barca a fost gasita langa piramida lui Cheops si se crede ca a fost folosita pentru a duce trupul regelui.

Cine porneste sa viziteze piramidele si Sfinxul trebuie sa stie ca este neaparat nevoie sa se doteze cu o palarie, pentru protectia capului si a gatului, ochelari de soare si incaltaminte comoda. Hainele trebuie sa acopere corpul. Deci nu va imbracati cu pantaloni scurti. Ziua, in desrt, este foarte cald, totul radiaza caldura… nisipul, blocurile de piatra, oamenii, camilele…

E bine sa aveti ghidul vostru, care daca va poarta si cu masina intre piramide, este foarte bine. Distantele de parcurs sunt foarte mari si economisiti timp si va puteti si racori in masina.

De indata ce platiti taxa de intrare si treceti de poarta dotata cu instalatii de detectare a metalelor (seamna cu cele de la Hipermarketurile noastre) veti fi intampinati de o multime de ghizi autohtoni de care nu mai scapati daca nu aveti ghidul vostru. Soferul nostru, un ghid destul de tacut, care vorbea destul de putin engleza, a fost foarte eficient in alungarea „colegilor” nedoriti. El stie ce le spunea, pe limba lor, ca plecau rapid, facand cate o plecaciune politicoasa. Prima piramida este cea a lui Cheops (sau Khufu cum zic egiptenii), marea piramida… este enorma… daca stai la baza ei, te doare ceafa uitandu-te in sus… E impresionanta, nu iti poti reveni, nu mai vezi nimic… blocurile de piatra, asezate una peste alta, te fascineaza… nu poti sa nu te intrebi daca oamenii au construit-o sau e mana divinitatii… este incredibil ce vezi. Am ramas nauc, cu gura cascata… Intr-un tarziu am inceput sa ma misc si sa ma urc, cu grija si cu sfiala pe treptele ce te conduc pe primul bloc de piatra… si de acolo, mai sus, mai sus… ma uit inapoi, vad deja oamenii mci, la poalele piarmidei si orasul Ghiza, mai departe, cu zgarie-norii acoperiti de un fel de ceata… sau praf de nisip… cine stie…si ce importanta are… Colegul meu imi face poze de jos… el a fost de mai multe ori, nu e la prima calatorie. Urc si ma indrept spre intrarea in piramida, cam la al saselea rand de blocuri de piatra… il caut din priviri pe colegul meu si ii fac semn sa urce si el…parca nu as vrea sa fiu singur… vine intr-un tarziu si ne indreptam spre intrare. Acolo, un culoar ingust, intre doua blocuri de piatra, te conduce spre o usa care… stupoare! e inchisa. In pragul usii doarme un om. Cel putin asa cred. Inteleg ca din anumite motive, nu se poate intra in piramida. Colegul imi spune ca el a intrat la una din vizite si ca nu era mare lucru de vazut. Trebuie sa te strecori aproape pe burta si intri intr-o incapere aproape goala pe peretii careia de abia se vad niste inscriptii vechi. Ma uit la el si nu imi dau seama daca e adevarat ce spune sau vrea numai sa nu ma simt dezamagit. Trec peste asta si coboram pe alta parte. De jos, observ ca ar mai fi o intrare, ceva mai sus dar trecerea era oprita de o bariera. Se spune ca pana acum cativa ani se putea urca, ce-i drept aproape toata ziua, pana in varful piramidei. Din cauza accidentelor, acum e interzis. Ne indreptam spre piramida lui Chefren, cu varful inca finisat. Se spune ca a fost acoperit cu aur (poveste din folclorul autohton). Caldura e insuportabila. As vrea sa fac o poza cu camila. Mi se spune ca daca fotografiez camila, trebuie sa platesc. E! Asta e culmea! Astia sunt mai rai ca noi. Plec. Observ un politist pe o camila. Ma duc catre el si-l intreb daca pot sa-i fac o fotografie. Of cours… imi spune. Asa ca nu mai stau pe ganduri si click-click ii fac doua poze. Ma intreaba de unde sunt. Ii raspund ca din Romanaia. Aaaaa… Europa… imi zice… nice country. Ma simt mandru, pentru prima data. Ma gandesc ce mutra ar fi facut un politist german, sau italian… Ii spun ca la noi, in munti, politistii au cai. Rade si-mi ureaza sedere placuta in Egypt. Ma uit cu aceeasi emotie si la piramidele lui Chefren si a lui Mikerinos. Imi aduc aminte de lectiile de istorie despre Egiptul antic. Nu credeam pe atunci ca o sa ajung sa vizitez locurile despre care profesoara de istorie ne vorbea cuprinsa de respect. Ne indreptam spre deal, de unde se poate vedea panorama celor trei piramide. Facem fotografii… observ ca turistii se urca pe o bordura de beton si isi tin mainile intr-un anumit fel, ca si cum ar masura ceva… Inteleg care e miscarea. Iti asezi mainile in asa fel incat cel care te fotografiaza sa poata incadra piramida a lui Chefren intre palmele tale. Ma supun „ritualului” si ma las fotografiat. Uriasul de mine… am piramida lui Chefren intre palme!

Ne urcam in masina si pornim la vale, spre Sfinx. Partial renovat, Sfinxul priveste spre marele oras cu aceeasi nepasare ca si acum cinci mii de ani… Privirea ii trece deasupra oamenilor, mici si neinsemnati in comparatie cu el… creatura cu cap de om (se spune ca ar avea chipul faraonului Chefren) si trup de leu. Unii egiptologi considera ca Sfinxul a fost construit inca din era glaciara, de catre extraterestrii. Unele inscriptii arata niste masinarii zburatoare care construiau Sfinxul si piramidele. Alte teorii sustin ca Sfinxul a fost construit de  catre Chefren, in anul 2500 i.e.n. dupa construirea piramidei acestuia. Corpul are o lungime de 73 m şi o înalţime de 20 m. Labele au o lungime de 17 m iar partea din spate de 52 m. Capul are 6 m înălţime şi 4 m lăţime, iar ochii au 2 m înălţime. Sfinxul a fost construit dintr-un singur bloc de piatra de var. Astazi, statuia Sfinxului se faramiteaza din cauza vantului, umiditatii si poluarii din Cairo. Se fac eforturi uriase pentru restaurare.

Pe platoul din fata Sfinxului se afla un teatru in aer liber, sau ceva asemanator si zeci de negustori ambulanti care te imbie cu diverse obiecte artizanale, cu specific egiptean. E bine sa negociati la sange, daca vreti sa cumparati ceva. Daca sunteti destul de tari, puteti scoate un pret de 10 ori mai mic decat cel oferit la inceput.

Dupa trei ore de mers prin soarele desertului ne-am intors la hotel, nu inainte de a ne opri la ceva care semana cu un bar, de unde, bine inteles ca am baut un pepsi-cola rece (bautura principala in Egipt) si un flacon de apa minerala. Berea… e raritate in magazinele din Cairo. Am gasit totusi, un local mic, unde se servea ceai, apa minerala, Chipsuri, biscuiti, fistic, alune, tigari si… bere Meister cu alcool 8%. Era si cu alcool 10%. Parca era amestecata cu vodka. Bei o doza de bere si canti in araba, mai ales ca soarele nu te slabeste…

Ma gandeam cu jind la piscina hotelului si la gradinile minunate, adevarate oaze de verdeata, care se intind peste tot, printre cladirile de pe domeniul hotelului. Dar despre gradini, in episodul urmator… Pana atunci, un slide cu fotografii de la piramide.

 

 

 

 

 

 

 

 

Calatorie in Egipt 1-Traficul

Inca din copilarie am fost fascinat de povestile minunate ale egiptenilor si mi-am dorit intotdeauna sa pot vedea urmele vechii civilizatii egiptene. Iata ca viata mi-a oferit inca o data posibilitatea sa-mi realizez unul din visuri… Desi scurta, vizita in Egipt m-a impresionat si am trait o experienta deosebita pe care doresc sa o impartasesc si prietenilor mei. Se spune ca nu e recomandat sa vizitezi Egiptul in mijlocul verii. Pe drept cuvant, temperaturile sunt foarte ridicate (in jur de 38-40 de grade Celsius) si impreuna cu umiditatea de 70% face aerul greu de respirat. Trecand peste acest inconvenient iata-ma coborat din avion, in aeroportul din Cairo. Aer conditionat, palmieri in incinta aeroportului, lume pestrita, galagioasa, hamali care pentru 5 pounds se ofera sa te conduca la taxi… Ma uit in jur, observ un „cetatean” care are in mana un cartonas pe care e inscris numele meu. Taci ca e bine, ma gandesc, sunt asteptat… Ne salutam, imi ia bagajul si ma conduce spre un ghiseu unde platesc taxa de viza 15 USD. Facem formalitatile, verificarea pasaportului si iesim in fata aeroportului. Aici… Doamne!!! ma loveste in fata un val de caldura si in primul moment mi-a venit sa ma intorc in aeroport. Fii cuminnte, mi-am zis… omul se uita la mine, zambeste si ma invita in masina. Aici e ceva mai bine. Are aer conditionat si deja ma simt mai relaxat. Pornim… noapte, sute de masini pe autostrada spre Cairo. Mi se explica ca sunt cazat la Hotelul Mövenpick Giza Piramids. Si ca ajungem in cateva minute. Ma bucur in sinea mea. Eram plecat de la ora 8 dimineata intr-o calatorie de 4 ore cu masina spre Budapesta dupa care a trebuit sa astept cam 6 ore pana la plecarea avionului. Nu intrebati de ce… chestii de organizare romaneasca… Zborul a durat 3 ore si jumatate. Asa ca la ora sosirii in Cairo (cred ca era ora 21… deja nu mai avea importanta) m-am bucurat sa aud ca in cateva minute ajung la hotel. Colegul cu care calatoream zambea pe sub mustati… mi-a soptit: „minute egiptene!”. Nu am inteles atunci ce vrea sa spuna… mi-am zis ca e si el obosit. Intram in trafic pe autostrada. Cinci benzi pe sens, minim 120 Km la ora si… aoleu!!! ce circulatie! Ce trafic! Ce reguli… Reguli???? Singura regula e ca nu exista reguli. Soferul conducea cand pe dreapta, cand pe stanga, nu se tine cont de benzi… observ la un moment dat ca aproape stergem masina din dreapta…Ahhh!!! si pe cea din stanga… ma astept din clipa in clipa sa ne lovim de una din cele 7-8 masini care circula una in dreptul celeilalte pe cele 5 benzi… Doamne…. oare ajung intreg la hotel…. Deja mi-e cald… ma uit si vad ca merge instalatia de climatizare… vai ce cald imi e!… Soferul zambeste… ma intreaba cum gasesc traficul din Cairo? Eu nu vad nimic, numai masin in dreapta si in stanga mea… se claxoneaza… Ii zic, politicos si cu glasul sugrumat,  ca e ceva inedit, ca la noi nu se circula asa… ca la noi camioanele circula pe prima banda, nu peste tot… ca la noi in oras se circula cu 50 la ora… el zambeste in continuare si eu sunt din ce in ce mai ud de sudoare… Imi explica la un moment dat ca acum trecem Nilul si pe partea cealalta este orasul Giza. Ca sa treaca vremea si frica ma antrenez in conversatie… intreb cam ce populatie are orasul Cairo… Imi zice ca impreuna cu Giza, are cam 21 de milioane de locuitori… numai Giza are 5 milioane… Vai, ma gandesc, aproape cat populatia Romaniei… la un moment dat, soferul imi arata hotelul… Ha! zic… am ajuns… dar vad ca el tot se duce, se duce inainte… Ajungem la un sens giratoriu… Imi arata spre dreapta ca acolo sunt piramidele. Ma uit tampit si nu vad nimic. Numai masini, camioane si… deja si oameni care trec ca nebunii printre masini… Se striga se claxoneaza… observ ca ne intoarcem si incercam sa ne inscriem pe una din iesirile din sensul giratoriu. Cel putin asa cred, ca nu mai sunt sigur de nimic… iara se claxoneaza… aha! ma luminez… exista un cod, ca si codul morse. Soferul care vrea sa treaca claxoneaza intr-un anumit fel. Celalalt, daca il lasa claxoneaza de doua ori, daca nu, o data… si atunci soferul meu sta la locul lui… deci asta e secretul! Ma rog, chestii egiptene… Deodata il vad ca semnalizeaza dreapta si… ne oprim… gata! Ma uit la ceas 23:30 !!!!???? Cum asa? zicea ca in cateva minute! Si am mers aproape 2 ore… Am o banuiala ca mi s-a dereglat ceasul… Asta mai lipsea… Ne dam jos, ma loveste caldura in moalele capului, sare hamalul, ne ia bagajul si ne invita sa intram in hotel. Ne luam la revedere de la sofer si ne dam intalnire pe a doua zi.  Intram in hotel aici

Hotelul e superb. Cinci stele, face parte dintr-un lant de hoteluri elvetian. Personalul super elegant si foarte ospitalier. Dupa indeplinirea formalitatilor de cazare suntem condusi spre camerele noastre, cu aceeasi politete si mereu cu zambetul pe buze. Ni se explica ce facilitati ne ofera hotelul, programul piscinei (cu apa incalzita la 30 grade, ca sa nu facem soc termic, in comparatie cu caldura de afara) al saunei si salii de masaj si de gimnastica… si cate altele pe care deja nu le mai retineam. Eram prea obosit… Trebuie sa fac un dus… gandul imi zboara spre patul care ma asteapta cu o lenjerie impecabila… observ ca nu mai am nici un articol de imbracaminte care sa nu fie ud…

A doua zi, dupa micul dejun, pornim spre firma (calatoria noastra era, de fapt, una de afaceri) si din goana traficului, incep sa ma comport ca si chinezii… nu ma mai satur de facut poze… iata cateva din sutele de fotografii pe care le-am facut… Carute, masini de la rable la cele mai noi tipuri aparute pe piata, camioane, oameni agatati de masini… toate de-a valma intr-o viteza ametitoare… Mi se explica faptul ca trecem prin orasul 6 Octombrie, parte a metropolei Cairo, oras cu peste 700 000 de locuitori. Intreb de ce pare ca strazile sunt neterminate. Mi se raspunde ca orasul e nou. Aha… de cand a inceput constructia?- intreb. Cam de vreo 25 de ani, mi se raspunde. Si ma reped ca prostul… si asta inseman ca e oras nou? Soferul se uita la mine ciudat… si-mi zice: pai… noi suntem aici de peste 5000 de ani… uitati-va la piramide…

… atunci am inteles ce vrea sa zica vorba „minute egiptene”… si de ce timpul are o alta „dimensiune” in Egipt…

Despre piramide si gradinile Egiptului, in episoadele viitoare.