Posts Tagged ‘catel’

Cântec de buburuză… şi alte întâmplări de duminică după-amiaza

 

E duminică după-amiaza. Mă aşez în balansoar şi privesc tremurul frunzelor de cireş mângâiate de vântul care abia adie. Pe cerul albastru norii albi se mişcă alene, căpătând forme bizare. Apare imaginea unei femei de la ţară, incălţată cu saboţi de lemn şi fustă largă, ce parcă se grăbeşte nu se ştie unde. În curând, norul îşi schimbă forma şi încet, apare chipul unei doamne cu pălărie cu boruri largi, încărcate de flori. De mic copil mi-a plăcut să privesc cerul,  formele pe care le iau norii în bătaia vântului şi să-mi imaginez poveşti cu zmei şi zâne, cu Feţi -Frumoşi şi Ilene Cosânzene care se perindau sub ochii mei, pe cerul albastru de vară…

Se aude un fâlfâit rapid de aripi. Privesc în direcţia zgomotului şi văd o vrăbiuţă ce ţopăie fericită, ciugulind cu ciocul în iarba proaspăt tăiată. Curând, mai vine una şi se iau la ceartă alergându-se şi făcând un tărăboi greu de imaginat pentru astfel de făpturi firave

 

Pisica vecinului le priveşte cu interes şi aşteaptă parcă o clipă prielnică să sară la atac.  Nu reuşeşte, însă, decât să-l enerveze pe Lord, dragul de el, care din fericire pentru pisică, stătea în ţarcul lui. Ce să mai, scandalul se amplifică. Vrăbiuţele îşi iau zborul… sfrrrrrrrr… iar căţelul speriat de zgomot şi iritat de prezenţa pisicii, prinde mingiuţa în gură şi-şi mişcă capul, de o parte şi de alta, mârâind  de ţi se făcea pilea găinii. Plin de spume, se uită nervos după pisica ce trece cu coada în sus şi cu nepăsare prin faţa lui, ca apoi să sară pe gard şi să dispară în curtea vecină.

În curând, totul revine la normal. Căţelul s-a liniştit. În depărtare se aud strigătele şi râsetele copiilor ce au ieşit la joacă. Mai departe, se aude un clopot de biserică ce cheamă credincioşii la slujba de seară.

Un ţânţar nu-mi dă deloc pace. Mă apăr cu mâna şi-l urmăresc cu privirea. Se aşează pe copertina balansoarului. Îl urmăresc cu acelaşi interes de „vânător” cu care pisica pândea cele două vrăbiuţe. Mi-e prea lene,  însă, să acţionez în vreun fel. Lângă el poposeşte o buburuză. Mică, roşie şi cu buline albe, îşi trege aripioarele şi se agaţă de pânza verde ce acoperă balansoarul.

Gândurile îmi zboară din nou în copilărie. Şi pe atunci îmi plăcea să stau în iarbă, să privesc cerul şi să ascult sunetele naturii. Când vedeam o buburuză, o luam pe deget şi cu degetul ridicat în vânt, îi cântam:

„Buburuză-ruză
Suie-te-n căruţă
Şi-unde oi zbura
Acolo mă voi însura…”

 

Eram contrariat că deşi vorbele cântecului meu erau destul de clare, buburuzele îşi luau zborul, de fiecare dată, în altă direcţie. Probabil voiau să-mi spună că nu mă însor prea departe, că aleasa, Primadona mea, se află atât de aproape… că trebuie numai să deschid ochii. Dar ce ştiam eu pe atunci! Primadona era o prietenă dragă, din copilărie, de multe ori tovarăşă de drumeţii şi mai mult decât atât, confidenta mea. Puteam vorbi amândoi ore în şir şi ne povesteam toate bucuriile şi suferinţele noastre de copii. Frumoase vremuri…

O privesc pe Primadona cu coada ochiului… doamne, cât îmi e de draga! Buburuza îşi ia zborul şi se aşează pe genunchiul meu.

„Ai văzut, parcă-mi spune, nu te-am minţit niciodată…”

 

 

Anunțuri

Poveste de decembrie

de <al2lea>

Se zvoneşte prin ziare
Cum că iarna din poveste
Vine de peste hotare
Şi la noi se odihneşte
 
Toată lumea-i agitată
Toţi vor ca să o privească
Şi deodata apare… iată!
Doamne, cât e de frumoasă!
 
Rochie albă de mătase
Ochi luceferi ca de gheaţă
Stele mii maramă-i coase
Te îndrăgosteşti pe viaţă…
 
Flori de-argint în păru-i poartă
Şi cu mâna ei presară
Fulgi de nea, cu noi să-mpartă
Feeria-n astă seară.
 
Bucuros de-aşa spectacol
De un alb fără pereche
Lord din nea îşi scoate nasul
Şi ridică o ureche.
 
Zâna-n jilţ se odihneşte
Şi priveşte la căţelul
Ce voios se tăvăleşte
Şi apoi priveşte cerul
 
Cu boticul de cărbune
Stă şi-adulmecă minunea
Nimeni nu îi poate spune
Cum de-aşa de albă-i lumea?…

Ninge… o iarna de vis

Desi nu ma dau in vant dupa iarna, totusi nu pot sa nu remarc frumusetea si puritatea zapezii proaspat cazute. Lasand la o parte faptul ca am facut bataturi in palma de la lopata si maturoi, trebuie sa recunosc ca e frumos…

dsc03464

Dupa cum vedeti, cel mai mult se bucura catelul… „micul” Lord care nu nu mai stie unde sa se mai joace si cum sa se mai tavaleasca prin zapada. E de o bucurie debordanta care te antreneaza si pe tine si iti bucura sufletul. Te provoaca la joaca, te alearga, aproape ca te trage in mijlocul gradinii, sa te tavalesti cu el prin albul imaculat al zapezii.

dsc03482

Casele sunt parca mai frumoase, chiar si sopronul vecinului arata altfel… :-).  Pe terasa din spatele casei, numai vantul  e stapan iar ghioceii din gradina asteapta topirea zapezii.

M-am grabit sa ajung acasa… Lord ma astepta. I se vedea in ochi pofta de joaca… Oboseala a disparut ca prin minune. I-am zis: intai munca si apoi distractia. A ramas descumpanit, intelesese ca nu am timp pentru el. M-a „ajutat” la treaba, in sensul ca eu strangeam zapada si el o imprastia… Dar parca poti sa te superi pe el… voi ce ziceti?

dsc03417

100-0004_img1