Posts Tagged ‘copilarie’

Cântec de buburuză… şi alte întâmplări de duminică după-amiaza

 

E duminică după-amiaza. Mă aşez în balansoar şi privesc tremurul frunzelor de cireş mângâiate de vântul care abia adie. Pe cerul albastru norii albi se mişcă alene, căpătând forme bizare. Apare imaginea unei femei de la ţară, incălţată cu saboţi de lemn şi fustă largă, ce parcă se grăbeşte nu se ştie unde. În curând, norul îşi schimbă forma şi încet, apare chipul unei doamne cu pălărie cu boruri largi, încărcate de flori. De mic copil mi-a plăcut să privesc cerul,  formele pe care le iau norii în bătaia vântului şi să-mi imaginez poveşti cu zmei şi zâne, cu Feţi -Frumoşi şi Ilene Cosânzene care se perindau sub ochii mei, pe cerul albastru de vară…

Se aude un fâlfâit rapid de aripi. Privesc în direcţia zgomotului şi văd o vrăbiuţă ce ţopăie fericită, ciugulind cu ciocul în iarba proaspăt tăiată. Curând, mai vine una şi se iau la ceartă alergându-se şi făcând un tărăboi greu de imaginat pentru astfel de făpturi firave

 

Pisica vecinului le priveşte cu interes şi aşteaptă parcă o clipă prielnică să sară la atac.  Nu reuşeşte, însă, decât să-l enerveze pe Lord, dragul de el, care din fericire pentru pisică, stătea în ţarcul lui. Ce să mai, scandalul se amplifică. Vrăbiuţele îşi iau zborul… sfrrrrrrrr… iar căţelul speriat de zgomot şi iritat de prezenţa pisicii, prinde mingiuţa în gură şi-şi mişcă capul, de o parte şi de alta, mârâind  de ţi se făcea pilea găinii. Plin de spume, se uită nervos după pisica ce trece cu coada în sus şi cu nepăsare prin faţa lui, ca apoi să sară pe gard şi să dispară în curtea vecină.

În curând, totul revine la normal. Căţelul s-a liniştit. În depărtare se aud strigătele şi râsetele copiilor ce au ieşit la joacă. Mai departe, se aude un clopot de biserică ce cheamă credincioşii la slujba de seară.

Un ţânţar nu-mi dă deloc pace. Mă apăr cu mâna şi-l urmăresc cu privirea. Se aşează pe copertina balansoarului. Îl urmăresc cu acelaşi interes de „vânător” cu care pisica pândea cele două vrăbiuţe. Mi-e prea lene,  însă, să acţionez în vreun fel. Lângă el poposeşte o buburuză. Mică, roşie şi cu buline albe, îşi trege aripioarele şi se agaţă de pânza verde ce acoperă balansoarul.

Gândurile îmi zboară din nou în copilărie. Şi pe atunci îmi plăcea să stau în iarbă, să privesc cerul şi să ascult sunetele naturii. Când vedeam o buburuză, o luam pe deget şi cu degetul ridicat în vânt, îi cântam:

„Buburuză-ruză
Suie-te-n căruţă
Şi-unde oi zbura
Acolo mă voi însura…”

 

Eram contrariat că deşi vorbele cântecului meu erau destul de clare, buburuzele îşi luau zborul, de fiecare dată, în altă direcţie. Probabil voiau să-mi spună că nu mă însor prea departe, că aleasa, Primadona mea, se află atât de aproape… că trebuie numai să deschid ochii. Dar ce ştiam eu pe atunci! Primadona era o prietenă dragă, din copilărie, de multe ori tovarăşă de drumeţii şi mai mult decât atât, confidenta mea. Puteam vorbi amândoi ore în şir şi ne povesteam toate bucuriile şi suferinţele noastre de copii. Frumoase vremuri…

O privesc pe Primadona cu coada ochiului… doamne, cât îmi e de draga! Buburuza îşi ia zborul şi se aşează pe genunchiul meu.

„Ai văzut, parcă-mi spune, nu te-am minţit niciodată…”

 

 

Despre cântatul din frunză… şi alte amintiri din copilărie

A: am auzit ca eşti student la silvicultură?
O: da
A: felicitari
O: mulţumesc
Au: te-ai gandit bine
O: e frumoasă facultatea
A: natura e mereu o sursa de inspiraţie
O: natura e prea complexă să o înţelegi în câţiva ani cât trăim
A: aşa e
A: dar de multe ori te lasă să îi pătrunzi tainele
A: ai stat vreodată pe spate, într-un câmp cu flori şi margarte, privind cerul senin?
O: era câmp de iarbă
A: …şi ai auzit greierii cântând?
O: da
A: …şi ţi-au zburat gândurile departe… departe… spre nicăieri…pe aripile vântului?
O: călătoream pe cer
A: e darnică natura…
A: asta e imaginea mea din adolescenţă… sau din copilarie? nu mai ştiu…
A: când mă gândesc la acele clipe, sunt fericit
A: eram numai eu, câmpul necosit, vântul prin brazi şi cerul senin… eu priveam la norii albi şi-mi imaginam chipuri…
A: forme ciudate, balauri şi zâne, bătrâna olandeză cu saboţi din lemn şi câte şi mai câte…
A: nu cred că eram „ciudat”
O: erai om
A: eram numai îmbătat de natură…
A: plecam întotdeauna cu tristeţe de acolo
A: era locul meu de taină
O: şi acum nu poţi să mergi pe un câmp să te laşi în iarbă?
A: nu e acelaşi lucru… nu e ca locul meu de pe vârful dealului, cu oraşul la picioarele mele. Eu, cu mine şi cu natura…
A: să mă duc acolo ? acum?
A: nu ştiu…
A: mi-e frică să mă mai duc acolo
A: acum sunt prea ocupat
O: dar ocupatul ăsta e relativ, gaseşti o zi ocupată mai puţin. sunt sigur că există
A: locul meu e foarte departe
A: la 600 de km
O: ioi ce departe!
A: când mă duc acolo, atâtea sunt de făcut că nu apuc niciodată să  mă bucur de el
A: şi ştii ce mi-e frică?
O: ?
A: mi-e frică sa constat că nu-l mai găsesc…
A: că civilizaţia mi l-a stricat
A: că sunt garduri sau ce ştiu eu ce proprietăţi
O: vile, case mari.
A: că voi avea o imagine alta decât o ştiu eu
A: ar fi trist…
A: …am copilărit în Câmpulung Muscel
A: oraş de munte
A: sau de dealuri…
O: eu am campat cortul între Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş
A: cel mai înalt deal, Măţău, este în Câmpulung. Peste 1000 de metri
A: ai campat pe muscele, cum s-ar zice…
A: şi… acum înţelegi?
O: ştiu cum e zona
O: da, înţeleg…
A: înţelegi ce imagine am în suflet?
O: înţeleg doar într’un fel…în felul meu.
A: şi… ia să te văd… cam ce înţelegi?
A:  🙂
O: zona e superbă.
A: aşa e
O: şi m’a lăsat cu urme adânci chit că am stat doar o noapte.
A: închipuie-ţi că eu am plecat de acolo într-un oraş de câmpie
O: asta e mai dureros
O:  😦
A: Am stat într-o casă pe dealul din partea dreaptă a oraşului, cum mergi dinspre Braşov spre Piteşti.
A: Eram înconjurat de natură
A: în faţă gradini şi mai jos, oraşul (în 5 minute erai în centru)
O: dar de atunci multe s’au schimbat?
A: …în stânga un parc enorm… parcul Ştefănescu
A: în spate, pădure
A: cu de toate: mure, fragi, zmeură… tot ce voiai – ciuperci, mii de flori
A: dar nu aici era locul meu
A: locul meu era deasupra, sus, sus, pe deal…
A: acolo era liber… vedeam oraşul, munţii, brazii…
A: aşa să-ţi închipui că parcul era enorm, mai mult sălbatic
A: partea dinspre oraş era cu alei străjuite de castani bătrâni sub care erau bănci…
O: …frumos
A: te-am plictisit…
O: nu
O: mă gândeam cum eu …
A: esti politicos…
O: …cum eu găsesc plăcere în lucruri mult mai seci, eu nu am parte de peisajul pe care îl descrii
O: dar dacă aş fi trăit şi eu în zona de munte…
A: toate la timpul lor
O: şi ce a mai rămas din tot ce mi’ai zis? Mai e un parc sălbatic acolo?
A: mai e, dar nu ştiu cât de sălbatic
A: ai mei s-au mutat la bloc
A: Casa în care am stat a fost luată de foştii proprietari şi au modificat-o
A: pâna şi grădina din fată, şi gardul…
A: iţi dai seama ? Au tăit părul sub care puneam vara şezlongul şi citeam…
A: aşa că… mi-e frică să mă duc mai sus, spre locul meu… dacă nu mai e?
O: acum te înţeleg
A: ar fi o ruptură şi o durere de nedescris
A: locul meu de joacă era parcul şi pădurea. Când trebuia să vin la masă, striga mama: Adiiiiii….
A: de multe ori nu răspundeam. Imi plăcea să mă strige.
O: ))
O: ce tare e asta!
A: Atunci sărea şi bunica: măi, Adi, măi… hai acasă măiiii…
A: răsuna pădurea
A: veneam atunci în fugă.
A: mă furişam cu emoţie pe lângă vacile lui Călcâi (aşa se numea proprietarul) de care mi-era frică. Parcă aveau ceva cu mine…
A: săredam pârleazul, treceam peste pârâu şi în 3 minute eram în curte… doar alergam la vale
O: aveai pârleaz?
A: da
A: eram în centrul oraşului, dar parcă deasupra mea începea satul…
A: trebuie să vezi, nu ştiu să explic
A: Oraşul, practic, se termina la mine acasă
O: „Eram în centrul oraşului, dar parcă deasupra mea începea satul”
O: frumos ai spus asta
A: mai erau case şi mai sus, pe deal, dar pădurea era sălbatică. Se pare că era proprietatea cuiva
A: în fiecare seară, vara, cineva cânta din frunză…pe deal
A: ascultam fascinat
O: incredibilă imaginea
O: ” În fiecare seară, vara, cineva cânta din frunză…pe deal”
O: ce frumos ai spus!
A: când m-am făcut mai măricel şi mai curajos, am plecat spre locul de unde se auzea „doina” cântată din frunză. Era o melodie tristă…dar frumoasă
A: te pătrundea adânc, adânc, în suflet, pentru totdeauna
O: Adrian, tu spui ca nu ai talent aşa mult…dar te inşeli
A: Nu eu scriu… e sufletul meu
A: eu doar apăs nişte taste
O: …..
A: Era un moşneag, cu părul alb, cu pălărie, cu zâmbetul pe buze…
O:  :))
A: M-a poftit să mă aşez.
A: Nu am scos nici un cuvânt. Nu am vrut să stric momentul… A lăsat capul pe spate, a închis ochii şi a început să doinească… se auzea tare, tare, un sunet minunat, parcă din altă dimensiune…
A: a observat că stau cu gura căscată…
A: mi-a aratat frunzele lui din care cânta
A: erau într-un borcan, parcă ar fi fost la murat. Mi-a pierit curiozitatea de a încerca şi eu să suflu în frunză
A: deh… copil de la oraş…
O: : )
O: dar cânta din aceleaşi frunze?
A: avea mai multe
O: nu era mai uşor să tot rupă alta?
A: nu ştiu din ce copac le lua
A: dar le ţinea într-un borcan
A: probabil că trebuiau tratate cumva, nu mă pricep
A: mi-a cântat până când soarele începea să se lase roşu, spre apus…
A: m-am ridicat şi am mulţumit… bătrânul a zâmbit şi mi-a zis: să fii iubit, taică
A: am ştiut că voi ţine minte toată viaţa episodul ăsta
O: ce frumos spui…
A: în alte seri, îl ascultam din curte… ştiam cine e  şi că îmi cântă mie… aşa ziceam eu…

Nana mea… sau ultima imagine a copilariei

De multe ori, asa cum vorbeam cu unul din prietenii mei, nu ne ajuta cu nimic evolutia, banii, meseria; sufletul ne ramane acolo… in copilarie. Imaginea copilariei, a trairilor noastre din copilarie, ne marcheaza tot restul vietii. Intamplari frumoase, senzatia de confort si siguranta nu mai sunt nicicand asa de intens traite. Se pare ca tot ce e mai frumos ni se intampla in copilarie.

Iata ce vreau sa va povestesc: e vorba de Nana. Nana mea.

Nana… persoana care alaturi de mama a vegheat ca nu cumva „baiatul” sa pateasca ceva… eu asa am putut sa-i zic.. Nana, desi pe ea o chema Elena. Dar eram mic si ma fascinau cantecele cu care incerca sa ma adoarma si grija cu care imi veghea primii pasi pe care m-am inversunat sa-i fac chiar inainte de a implini varsta de un an. Era cea de-a doua mama, era cea care desi eram mofturos la mancare, gasea intotdeuna metoda sa ma faca sa mananc. Trebuie sa va spun ca era un chin sa ma faca cineva sa mananc lapte sau ou. Dar Nana mi-l strecura prin strecuratoarea de ceai sau imi facea „ou in cescuta” pe care-l amesteca cu sare si paine si obtinea ceva care acum nu as mai manca…

Mai tarziu, vara, ma lua cu ea la tara, la Godeni, comuna natala a bunicii din partea mamei. De fapt Nana era o verisoara de-a mamei, care nu ne-a lasat la greu si a venit sa o ajute pe mama cu cresterea mea, in momentul in care mama a trebuit sa se intoarca la serviciu.

In drumul spre Godeni, preferam sa mergem numai pana la iesirea din oras cu autobuzul, iar apoi sa o luam „peste deal” prin livezile de pruni si campurile inflorite. Atunci am invatat numele tuturor florilor de camp. Nana avea o poveste pentru fiecare floare in parte: sangele voinicului, floarea rosie ca sngele, ochiul boului (margareta), floarea cu rusine, clopoteii, panselutele salbatice, fiecare reprezenta un mic univers pentru mine. Am invatat de mic la ce sunt folositoare plantele medicinale si cum poti sa-ti legi o mica rana cu o frunza de patlagina sau sa tratezi un neg cu laptele de galbenele sau rostopasca. Apoi toate gazele pamantului aveau un nume si nicidecum nu aveam voie sa stric vreun musuroi de furnici, pentru ca venea ploaia. Daca o faceam din greseala, trebuia neaparat sa arunc un strop de saliva pe musuroi ca sa imbunez ploaia, sa ma ierte si sa nu vina ca sa-mi strice plimbarea…

Ajungeam pe la ora pranzului, cand cei ai casei (Nana avea o fiica ce locuia la Godeni) pregateau o minune de mamaliga din care faceau bulz cu branza de burduf sau cascaval afumat, copt apoi pe plita. Mancam pe masuta rotunda, cu scaune joase, parca din povestea cu Alba ca Zapada, in strachina de lut si cu lingura de lemn. Ce bun era de data asta laptele si untul batut in „putinei”. Nana parca inflorea vazand cu ce pofta mananc!

Apoi toti pomii erau ai mei. Visinul, zarzarul si mai ales dudul erau gazdele care mi-au adapostit prieteniile cu copii locului. Totul era frumos si parca timpul trecea mai repede si mai placut ca la oras. Era un loc plin de magie care ma atragea dar in acelasi timp ma si speria putin. Mi-era o frica teribila de gastele de pe ulita care parca stiau ca sunt de la oras si ma sasaiau si ma alergau spre disperarea mea. Fugeam spre  Nana care cu batul in mana facea ordine si imi readucea cu un sarut linistea. Seara ascultam pe prispa cantecul greierilor si urmaream intoarcelea vitelor de la pascut. Oamenii mergeau la fantana sa aduca apa proaspata, rece ca ghiata si limpede ca si cristalul. Eram uimit de indemanarea  oamenilor care veneau de la fantana cu doua galeti de apa puse pe cobilita si purtate pe umar. Cum de stateau in echilibru? Era prea mult pentru mine! Ma gandeam ca nu as reusi niciodata. De fapt nici nu am incercat, sincer sa fiu! Adormeam ascultand povesti de demult si cantece de leagan.

Dimineata, ma trezeau razele de soare care imi mangaiau obrazul si tresareau printre frunzele de vita care umbreau prispa casei. Casa era construita in stil muscelean, cu prispa la etaj si scara exterioara pazita de o usa care noaptea era incuiata, asa, pentru ca asa era obiceiul, ca hoti sau oameni rai nu erau. Intrai intr-un hol iar la stanga si la dreapta dadeau doua usi catre cele doua dormitoare. Era racoare , mirosea a busuioc si lamaita si scandura era curata ca lacrima. Imi placea sa-mi imaginez ca frunzele de vita ma cunosteau si ma chemau afara, la joaca. Nu as fi vrut sa ma trezesc… priveam soarele printre gene si ascultam zgomotele din curte… cei mari deja terminasera treburile de dimineata iar micul dejun mirosea atat de bine! Nu intelegeam prea bine ce se vorbeste dar asteptam clipa cand pe usa, aparea Nanica, care ma saruta pe obraji ca sa ma trezesc… Coboram la parter unde era bucataria si cuptorul de paine si unde am mancat, la masuta „celor sapte pitici” cele mai gustoase bucate pregatite in stil taranesc.

Dupa ce am inceput scoala, am mers din ce in ce mai rar la tara. Mai mergeam uneori in vacanta, dar numai cu autobuzul. Nana ma astepta cu drag si imi povestea tot ceea ce s-a inatmplat de cand nu ne-am mai vazut. In surdina se auzea difuzorul la care canta muzica populara. Deja vechea casa a copilariei nu mai era locuita. Se mutasera cu totii in casa noua, peste drum si un pic mai sus, pe ulita.

…imi aduc amine ca acum ultima vizita, era inceputul lui iunie, am intrat cateva minute, intr-o vizita scurta. Imi era un dor nespus de Nana. Stiam ca era bolnava. Am fost sa o vizitez. La plecare, m-a condus pana la usa casei. Urma sa fie ziua mea, in 12 iunie. Implineam 18 ani. Mi-a urat tot binele din lume si mult succes la admitere. M-a sarutat pe obraji si o lacrima i s-a prelins pe obraz. Am intrebat-o de ce plange? „Cine stie cat oi mai trai…” mi-a raspuns. Am certat-o si i-am zis ca o astept la ziua mea. Apoi am plecat. Pe drum, am intors capul si am privit spre usa pe care  tocmai a intrat. Mi s-a intiparit pe retina imaginea mainii care de multe ori m-a mangaiat si mi-a alinat suferintele… a disparut usor, in spatele perdelei de la geamul usii…

Nu am stiut de ce nu a venit la ziua mea, decat tarziu, la cateva zile. Ne-a parasit, plecand spre un loc mai bun lipsit de griji si de suferine.

Mi-a lasat dragostea pentru natura si multe amintiri, cantece si povesti frumoase. Multe dintre ele le-am uitat dar ce nu pot sa uit sunt amintirea florilor de camp, razele de soare printre frunzele de vita de vie si dragostea ce mi-o purta… Nana mea … ultima imagine a copilariei…

Acasa…

V-ati intrebat vreodata de ce atunci cand, indiferent unde locuim, indiferent de ce am realizat in viata, cand ne reintoarcem la locurile natale spunem ca mergem „acasa”?  Cum acasa? Ca doar acum avem casa noastra, familia de care suntem mandri, locul unde ne intoarcem zi de zi de la munca si unde impartim impreuna binele si mai putin binele, bucuriile si tristetile…

Am recitit de curand gandurile pe care le-am scris acum cativa ani, pe vremea cand la numai doi ani de la Revolutie faceam un prim bilant al realizarilor mele dar si constientizam pentru prima data ca  „ceva” imi lipseste. Si iata ce scriam la vremea aceea…

„Cine s-ar fi gandit ca la numai 4 luni de la data in care am scris ultima data in acest caiet, la 22 decembrie 1989, istoria romanilor se va schimba?. Intervenise in viata noastra o schimbare dupa care tanjeam cu totii. „Dictatorul” a cazut, impreuna cu tot clanul lui care ne-a otravit zilele, noptile si cele mai intime ganduri. La ora la care scriu, toate acestea sunt deja istorie. Au trecut doi ani aproape si greul se pare ca de abia incepe. In ceea ce ma priveste aceasta „revolutie” mi-a adus mie si familiei mele cateva impliniri profesionale. Eu am avansat putin in sectia unde mi-am inceput activitatea, dupa facultate iar sotia a pornit pe drumul specializarii in meseria ei. Baiatul nostru, Vladut, este un elev silitor si foarte destept, de care suntem mandrii.  Astazi, eu si cu Vladut suntem singuri. Sotia e la Cluj, pentru un examen. E greu sa fii singur. Nu am chef de nimic. Zilele trec la fel, monotone, tineretea trece si ea. Ma zbat in fiecare zi, intre dimineata si seara, in cadrul aceluiasi program: servici, cumparaturi, lectii cu Vlad, culcare… Se pare ca nimic placut nu vrea sa ne tulbure monotonia zilelor.

Si uite asa, a mai venit o toamna pe care nu o mai percep la fel ca in adolescenta sau in vremea studentiei. Farmecul anotimpurilor a incetat sa mai existe. Zilnic privesc pe geam si vad acelasi peisaj: blocuri de beton si masini care-mi zdruncina nervii cu zgomotul lor.

Mi-aduc aminte cum, in copilarie, in orasul meu natal, Campulung Muscel,  descifram semnele de inceput ale fiecarui anotimp.

Primavara incepea cu topirea zapezii si ghetii pe „coasta” (casa noastra se gasea pe o colina, aproape de centrul orasului). Spargeam gheata, impreuna cu tata si ne bucuram ca deja putem cobori cu masina in oras – lucru imposibil pe perioada iernii, din cauza alunecusului. Apoi urmaream cu nerabdare ivirea coltului ierbii si a toporasilor. Stiam ca daca in gradina au aparut gingasele si frumos mirositoarele floricele albastre, inseamna ca primavara a sosit. La 1 Mai erau zarzarii infloriti… Parfumul lor amarui imi dadea sentimentul de puritate, curatenie si reinnoire. Eram fericit. Incepea sezonul florilor. Vremea se incalzea treptat si totul parea plin de voiosie. Primavara devreme era perioada curateniei in curte. Strangeam cu grebla frunzele moarte si apoi totul se matura cu matura de nuiele. Mirosea a pamant reavan. Iarba incepea sa creasca, papadia isi deschidea, apoi, capsoarele galbui-pufoase, iar pe masa, in vaza, aveam crengute de „matisori” sau „pisicute” cum le ziceam noi. Era coltul meu de lume, pe care-l iubeam , in fiecare an cu aceeasi pasiune… eram acasa, si ma simteam bine.

Semnele verii? – Trandafirul din fata ferestrei, margaretele de pe deal (ochiul boului), plimbarile facute seara, pe „Grui”, la apusul soarelui… Toate acestea mi-au inseninat copilaria si adolescenta. Ce putea fi mai placut decat sa stai in sezlong, la soare sau la umbra, cu o carte in mana, in curtea casei parintesti, asteptand, fara griji, sa se intample… nimic, dorind cu ardoare ca acele clipe sa dureze vesnic…

N-am sa uit niciodata placutele clipe petrecute cu prietenii mei bucuresteni, ce veneau la Bunica, in fiecare vara. N-am sa uit dupa-amiezele in care mergeam pe Grui sa urmarim apusul soarelui, ritualul maret al astrului vietii. Mi se parea drumul lung si placut, imaginatia imi zbura libera peste ridicaturile si vaile crestate de paraiase si flancate de brazi tineri. Eram cu ei, dar totusi singur, cu gandurile si trairile mele. Locul de unde priveam era o margine de prapastie. Jos, se vedea albia unui rau, de cele mai multe ori secat, iar departe, in zare, un munte, la poalele caruia se intindea un sat. Tacerea era prietena noastra. Priveam cu totii in liniste, fara sa vorbim. Nimic nu tulbura linistea si maretia evenimentului. Soarele era mare, rosu si priveam cum incet, incet, disparea parca in spatele muntelui, ducand cu el ceva din sufletul meu… Era o priveliste unica, impresionanta. Ma intorceam trist, tot uitandu-ma in urma, la spectacolul prea curand terminat. As fi vrut ca drumul de intoarcere sa fie de zece ori mai lung. Culegeam flori de camp, pe care jumatate le puneam intotdeauna la troita de la rascruce, iar jumatate le duceam acasa, pentru mama. Pe drum, ma legam sufleteste (se vede ca pentru toata viata) de gradina cu ciresi amari a lui Calcai, de parleazul de la inrarea in parc, de casa doamnei Rizoiu, de poarta din spate a parcului si de „cine vine al lui mamica” cu care ma intampina mama de fiecare data…

Toamna… imi placea sa ma plimb prin parc, printre frunzele colorate ale castanilor, pe langa bancile pline de indragostiti… Adoram fosnetul frunzelor uscate, pe care imi placea sa le ravasesc cu piciorul si sa le aud povestile pline de un inteles numai de mine cunoscut.

Iarna copilariei mele… cu derdelusul plin de copii galagiosi, cu zapada ce sclipea noaptea, sub lumina lunii, in mii de stelute… cu taiatul porcului, cu stropul de tuica fiarta indulcita cu zahar si aromata cu coaja de portocala din care aveam voie sa gust, cu diminetile in care ma trezeam cu nasul direct pe geamul rece ca sa vad cat a mai nins… Si ce bine ca a nins! Aveam voie sa fac partie pana la poarta si in plus, inca o portie de sanius! Cu Mos Craciun, cu sacul plin, in persoana unchiului Marian (pe care oricum l-am dibuit cine e, dar m-am facut ca nu pricep) care aducea bradul gata impodobit, in seara de Craciun. Nu pricepeam eu cum intotdeauna  numarul poeziilor pregatite de mine coincidea cu numarul de cadouri ce le avea in sac… De unde stia el cate poezii stiu eu? Si… Doamne! cata groaza cand ma chema sa vin la el in brate sa ma sarute… „nu…ca me fica de tine!”

Lumea mea era plina de bucurii, de vise frumoase, dar aproape inchisa pentru altii. Putini ma stiau asa cum sunt… mama era cea care stia, simtea trairile mele si ma iubea pentru asta.

Toate acestea imi lipsesc acum. Legatura mea cu natura a fost brusc intrerupta, odata cu plecarea de acasa. Oare de ce nu am mai reusit niciodata sa revad locurile, copacii, dealurile, apusul soarelui, atat de iubite in copilarie? Atat de mult sa ma fi schimbat? Anul acesta am tanjit atat de mult sa le revad, pentru a prinde puteri, pentru a simti ca traiesc. Oare natura ma pedepseste ca am parasit-o? Si totusi, de ce nu a fost vreme frumoasa anul acesta la Campulung? (6 octombrie, 1991)”

…de cativa ani am schimbat locuinta. Mi-am refacut coltul meu de natura. Acum am din nou sezlongul meu (putin mai modern), in care stau si privesc, in putinele clipe libere, cerul senin, frunzele din copaci, florile din gradina si porumbeii care si-au facut cuib in prunul din mijlocul gradinii. Sotia ma priveste cu dragoste, ne iubim ca la inceput… Vladut e student… suntem mandrii de el. E frumos la noi, acum vad din nou semnele anotimpurilor… Totusi, lipsete ceva… orasul natal, apusul soarelui, poate, sau…poate copilaria?