28
nov.
Posted by Adrian Niculescu (al2lea) in Personale, Proză. Tagged: Campulung Muscel, copilarie, frunza, munti. 11 comentarii
A: am auzit ca eşti student la silvicultură?
O: da
A: felicitari
O: mulţumesc
Au: te-ai gandit bine
O: e frumoasă facultatea
A: natura e mereu o sursa de inspiraţie
O: natura e prea complexă să o înţelegi în câţiva ani cât trăim
A: aşa e
A: dar de multe ori te lasă să îi pătrunzi tainele
A: ai stat vreodată pe spate, într-un câmp cu flori şi margarte, privind cerul senin?
O: era câmp de iarbă
A: …şi ai auzit greierii cântând?
O: da
A: …şi ţi-au zburat gândurile departe… departe… spre nicăieri…pe aripile vântului?
O: călătoream pe cer
A: e darnică natura…
A: asta e imaginea mea din adolescenţă… sau din copilarie? nu mai ştiu…
A: când mă gândesc la acele clipe, sunt fericit
A: eram numai eu, câmpul necosit, vântul prin brazi şi cerul senin… eu priveam la norii albi şi-mi imaginam chipuri…
A: forme ciudate, balauri şi zâne, bătrâna olandeză cu saboţi din lemn şi câte şi mai câte…
A: nu cred că eram „ciudat”
O: erai om
A: eram numai îmbătat de natură…
A: plecam întotdeauna cu tristeţe de acolo
A: era locul meu de taină
O: şi acum nu poţi să mergi pe un câmp să te laşi în iarbă?
A: nu e acelaşi lucru… nu e ca locul meu de pe vârful dealului, cu oraşul la picioarele mele. Eu, cu mine şi cu natura…
A: să mă duc acolo ? acum?
A: nu ştiu…
A: mi-e frică să mă mai duc acolo
A: acum sunt prea ocupat
O: dar ocupatul ăsta e relativ, gaseşti o zi ocupată mai puţin. sunt sigur că există
A: locul meu e foarte departe
A: la 600 de km
O: ioi ce departe!
A: când mă duc acolo, atâtea sunt de făcut că nu apuc niciodată să mă bucur de el
A: şi ştii ce mi-e frică?
O: ?
A: mi-e frică sa constat că nu-l mai găsesc…
A: că civilizaţia mi l-a stricat
A: că sunt garduri sau ce ştiu eu ce proprietăţi
O: vile, case mari.
A: că voi avea o imagine alta decât o ştiu eu
A: ar fi trist…
A: …am copilărit în Câmpulung Muscel
A: oraş de munte
A: sau de dealuri…
O: eu am campat cortul între Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş
A: cel mai înalt deal, Măţău, este în Câmpulung. Peste 1000 de metri
A: ai campat pe muscele, cum s-ar zice…
A: şi… acum înţelegi?
O: ştiu cum e zona
O: da, înţeleg…
A: înţelegi ce imagine am în suflet?
O: înţeleg doar într’un fel…în felul meu.
A: şi… ia să te văd… cam ce înţelegi?
A: 🙂
O: zona e superbă.
A: aşa e
O: şi m’a lăsat cu urme adânci chit că am stat doar o noapte.
A: închipuie-ţi că eu am plecat de acolo într-un oraş de câmpie
O: asta e mai dureros
O: 😦
A: Am stat într-o casă pe dealul din partea dreaptă a oraşului, cum mergi dinspre Braşov spre Piteşti.
A: Eram înconjurat de natură
A: în faţă gradini şi mai jos, oraşul (în 5 minute erai în centru)
O: dar de atunci multe s’au schimbat?
A: …în stânga un parc enorm… parcul Ştefănescu
A: în spate, pădure
A: cu de toate: mure, fragi, zmeură… tot ce voiai – ciuperci, mii de flori
A: dar nu aici era locul meu
A: locul meu era deasupra, sus, sus, pe deal…
A: acolo era liber… vedeam oraşul, munţii, brazii…
A: aşa să-ţi închipui că parcul era enorm, mai mult sălbatic
A: partea dinspre oraş era cu alei străjuite de castani bătrâni sub care erau bănci…
O: …frumos
A: te-am plictisit…
O: nu
O: mă gândeam cum eu …
A: esti politicos…
O: …cum eu găsesc plăcere în lucruri mult mai seci, eu nu am parte de peisajul pe care îl descrii
O: dar dacă aş fi trăit şi eu în zona de munte…
A: toate la timpul lor
O: şi ce a mai rămas din tot ce mi’ai zis? Mai e un parc sălbatic acolo?
A: mai e, dar nu ştiu cât de sălbatic
A: ai mei s-au mutat la bloc
A: Casa în care am stat a fost luată de foştii proprietari şi au modificat-o
A: pâna şi grădina din fată, şi gardul…
A: iţi dai seama ? Au tăit părul sub care puneam vara şezlongul şi citeam…
A: aşa că… mi-e frică să mă duc mai sus, spre locul meu… dacă nu mai e?
O: acum te înţeleg
A: ar fi o ruptură şi o durere de nedescris
A: locul meu de joacă era parcul şi pădurea. Când trebuia să vin la masă, striga mama: Adiiiiii….
A: de multe ori nu răspundeam. Imi plăcea să mă strige.
O: ))
O: ce tare e asta!
A: Atunci sărea şi bunica: măi, Adi, măi… hai acasă măiiii…
A: răsuna pădurea
A: veneam atunci în fugă.
A: mă furişam cu emoţie pe lângă vacile lui Călcâi (aşa se numea proprietarul) de care mi-era frică. Parcă aveau ceva cu mine…
A: săredam pârleazul, treceam peste pârâu şi în 3 minute eram în curte… doar alergam la vale
O: aveai pârleaz?
A: da
A: eram în centrul oraşului, dar parcă deasupra mea începea satul…
A: trebuie să vezi, nu ştiu să explic
A: Oraşul, practic, se termina la mine acasă
O: „Eram în centrul oraşului, dar parcă deasupra mea începea satul”
O: frumos ai spus asta
A: mai erau case şi mai sus, pe deal, dar pădurea era sălbatică. Se pare că era proprietatea cuiva
A: în fiecare seară, vara, cineva cânta din frunză…pe deal
A: ascultam fascinat
O: incredibilă imaginea
O: ” În fiecare seară, vara, cineva cânta din frunză…pe deal”
O: ce frumos ai spus!
A: când m-am făcut mai măricel şi mai curajos, am plecat spre locul de unde se auzea „doina” cântată din frunză. Era o melodie tristă…dar frumoasă
A: te pătrundea adânc, adânc, în suflet, pentru totdeauna
O: Adrian, tu spui ca nu ai talent aşa mult…dar te inşeli
A: Nu eu scriu… e sufletul meu
A: eu doar apăs nişte taste
O: …..
A: Era un moşneag, cu părul alb, cu pălărie, cu zâmbetul pe buze…
O: :))
A: M-a poftit să mă aşez.
A: Nu am scos nici un cuvânt. Nu am vrut să stric momentul… A lăsat capul pe spate, a închis ochii şi a început să doinească… se auzea tare, tare, un sunet minunat, parcă din altă dimensiune…
A: a observat că stau cu gura căscată…
A: mi-a aratat frunzele lui din care cânta
A: erau într-un borcan, parcă ar fi fost la murat. Mi-a pierit curiozitatea de a încerca şi eu să suflu în frunză
A: deh… copil de la oraş…
O: : )
O: dar cânta din aceleaşi frunze?
A: avea mai multe
O: nu era mai uşor să tot rupă alta?
A: nu ştiu din ce copac le lua
A: dar le ţinea într-un borcan
A: probabil că trebuiau tratate cumva, nu mă pricep
A: mi-a cântat până când soarele începea să se lase roşu, spre apus…
A: m-am ridicat şi am mulţumit… bătrânul a zâmbit şi mi-a zis: să fii iubit, taică
A: am ştiut că voi ţine minte toată viaţa episodul ăsta
O: ce frumos spui…
A: în alte seri, îl ascultam din curte… ştiam cine e şi că îmi cântă mie… aşa ziceam eu…
A: asta e imaginea mea din adolescenţă… sau din copilarie? nu mai ştiu…
A: când mă gândesc la acele clipe, sunt fericit
A: eram numai eu, câmpul necosit, vântul prin brazi şi cerul senin… eu priveam la norii albi şi-mi imaginam chipuri…
A: forme ciudate, balauri şi zâne, bătrâna olandeză cu saboţi din lemn şi câte şi mai câte…
A: nu cred că eram „ciudat”
O: erai om
A: eram numai îmbătat de natură…
A: plecam întotdeauna cu tristeţe de acolo
A: era locul meu de taină
O: şi acum nu poţi să mergi pe un câmp să te laşi în iarbă?
A: nu e acelaşi lucru… nu e ca locul meu de pe vârful dealului, cu oraşul la picioarele mele. Eu, cu mine şi cu natura…
A: să mă duc acolo ? acum?
A: nu ştiu…
A: mi-e frică să mă mai duc acolo
A: acum sunt prea ocupat
O: dar ocupatul ăsta e relativ, gaseşti o zi ocupată mai puţin. sunt sigur că există
A: locul meu e foarte departe
A: la 600 de km
O: ioi ce departe!
A: când mă duc acolo, atâtea sunt de făcut că nu apuc niciodată să mă bucur de el
A: şi ştii ce mi-e frică?
O: ?
A: mi-e frică sa constat că nu-l mai găsesc…
A: că civilizaţia mi l-a stricat
A: că sunt garduri sau ce ştiu eu ce proprietăţi
O: vile, case mari.
A: că voi avea o imagine alta decât o ştiu eu
A: ar fi trist…
A: …am copilărit în Câmpulung Muscel
A: oraş de munte
A: sau de dealuri…
O: eu am campat cortul între Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş
A: cel mai înalt deal, Măţău, este în Câmpulung. Peste 1000 de metri
A: ai campat pe muscele, cum s-ar zice…
A: şi… acum înţelegi?
O: ştiu cum e zona
O: da, înţeleg…
A: înţelegi ce imagine am în suflet?
O: înţeleg doar într’un fel…în felul meu.
A: şi… ia să te văd… cam ce înţelegi?
A: 🙂
O: zona e superbă.
A: aşa e
O: şi m’a lăsat cu urme adânci chit că am stat doar o noapte.
A: închipuie-ţi că eu am plecat de acolo într-un oraş de câmpie
O: asta e mai dureros
O: 😦
A: Am stat într-o casă pe dealul din partea dreaptă a oraşului, cum mergi dinspre Braşov spre Piteşti.
A: Eram înconjurat de natură
A: în faţă gradini şi mai jos, oraşul (în 5 minute erai în centru)
O: dar de atunci multe s’au schimbat?
A: …în stânga un parc enorm… parcul Ştefănescu
A: în spate, pădure
A: cu de toate: mure, fragi, zmeură… tot ce voiai – ciuperci, mii de flori
A: dar nu aici era locul meu
A: locul meu era deasupra, sus, sus, pe deal…
A: acolo era liber… vedeam oraşul, munţii, brazii…
A: aşa să-ţi închipui că parcul era enorm, mai mult sălbatic
A: partea dinspre oraş era cu alei străjuite de castani bătrâni sub care erau bănci…
O: …frumos
A: te-am plictisit…
O: nu
O: mă gândeam cum eu …
A: esti politicos…
O: …cum eu găsesc plăcere în lucruri mult mai seci, eu nu am parte de peisajul pe care îl descrii
O: dar dacă aş fi trăit şi eu în zona de munte…
A: toate la timpul lor
O: şi ce a mai rămas din tot ce mi’ai zis? Mai e un parc sălbatic acolo?
A: mai e, dar nu ştiu cât de sălbatic
A: ai mei s-au mutat la bloc
A: Casa în care am stat a fost luată de foştii proprietari şi au modificat-o
A: pâna şi grădina din fată, şi gardul…
A: iţi dai seama ? Au tăit părul sub care puneam vara şezlongul şi citeam…
A: aşa că… mi-e frică să mă duc mai sus, spre locul meu… dacă nu mai e?
O: acum te înţeleg
A: ar fi o ruptură şi o durere de nedescris
A: locul meu de joacă era parcul şi pădurea. Când trebuia să vin la masă, striga mama: Adiiiiii….
A: de multe ori nu răspundeam. Imi plăcea să mă strige.
O: ))
O: ce tare e asta!
A: Atunci sărea şi bunica: măi, Adi, măi… hai acasă măiiii…
A: răsuna pădurea
A: veneam atunci în fugă.
A: mă furişam cu emoţie pe lângă vacile lui Călcâi (aşa se numea proprietarul) de care mi-era frică. Parcă aveau ceva cu mine…
A: săredam pârleazul, treceam peste pârâu şi în 3 minute eram în curte… doar alergam la vale
O: aveai pârleaz?
A: da
A: eram în centrul oraşului, dar parcă deasupra mea începea satul…
A: trebuie să vezi, nu ştiu să explic
A: Oraşul, practic, se termina la mine acasă
O: „Eram în centrul oraşului, dar parcă deasupra mea începea satul”
O: frumos ai spus asta
A: mai erau case şi mai sus, pe deal, dar pădurea era sălbatică. Se pare că era proprietatea cuiva
A: în fiecare seară, vara, cineva cânta din frunză…pe deal
A: ascultam fascinat
O: incredibilă imaginea
O: ” În fiecare seară, vara, cineva cânta din frunză…pe deal”
O: ce frumos ai spus!
A: când m-am făcut mai măricel şi mai curajos, am plecat spre locul de unde se auzea „doina” cântată din frunză. Era o melodie tristă…dar frumoasă
A: te pătrundea adânc, adânc, în suflet, pentru totdeauna
O: Adrian, tu spui ca nu ai talent aşa mult…dar te inşeli
A: Nu eu scriu… e sufletul meu
A: eu doar apăs nişte taste
O: …..
A: Era un moşneag, cu părul alb, cu pălărie, cu zâmbetul pe buze…
O: :))
A: M-a poftit să mă aşez.
A: Nu am scos nici un cuvânt. Nu am vrut să stric momentul… A lăsat capul pe spate, a închis ochii şi a început să doinească… se auzea tare, tare, un sunet minunat, parcă din altă dimensiune…
A: a observat că stau cu gura căscată…
A: mi-a aratat frunzele lui din care cânta
A: erau într-un borcan, parcă ar fi fost la murat. Mi-a pierit curiozitatea de a încerca şi eu să suflu în frunză
A: deh… copil de la oraş…
O: : )
O: dar cânta din aceleaşi frunze?
A: avea mai multe
O: nu era mai uşor să tot rupă alta?
A: nu ştiu din ce copac le lua
A: dar le ţinea într-un borcan
A: probabil că trebuiau tratate cumva, nu mă pricep
A: mi-a cântat până când soarele începea să se lase roşu, spre apus…
A: m-am ridicat şi am mulţumit… bătrânul a zâmbit şi mi-a zis: să fii iubit, taică
A: am ştiut că voi ţine minte toată viaţa episodul ăsta
O: ce frumos spui…
A: în alte seri, îl ascultam din curte… ştiam cine e şi că îmi cântă mie… aşa ziceam eu…
al2lea 
Comentarii recente