La bloc II – Garajul

Acum vreo 10-15 ani, pe când se putea construi aproape orice şi aproape oriunde, “domnul injiner” nu are ce face şi hotărăşte să construiască un garaj pentru maşina care cam de prea mulţi ani stătea în stradă, în bătaia soarelui, a ploii şi a ninsorii. Şi mai ales că indiferent dacă era vară sau iarnă, praful era de un deget pe maşină şi nici nu prea mai avea importanţă dacă maşina era spălată sau nu.

Zis şi făcut. Dom’ injiner caută atent în jurul blocului şi hotărăşte locaţia: terenul viran din spatele careului de blocuri, acces direct la stradă, chiar între cei doi stâlpi de iluminat, pentru a avea lumină atât ziua cât şi noaptea. Se uită dom’ injiner în dreapta, se uită în stânga şi-şi zice că precis n-o să deranjeze pe nimeni, că doar garajul urma să fie aşezat în continuarea liniei de garaje deja construite, de către alţi şi alţi posesori de garaje, la fel de “legale” ca şi cel ce urma să fie construit.

Între timp, apare domnul Cornel, care cu zâmbetul pe buze zice:

–         Da ce urmăreşti dom’ injiner?

–         Eh, uite mă gândesc sa-mi fac un garaj şi mă gândesc dacă aici ar fi nimerit şi aş putea primi aprobare de la primărie…

–         Că bine zici… şi eu aş vrea să-mi fac unul şi dacă mă gândesc bine, mai sunt şi alţi doritori pe scară… Hai să facem toţi, împreună. Vorbesc eu cu vecinii…

–         Bine domn’ Cornel, da cine ziceai că ar mai fi amator?

–         Păi Isti de la patru şi Vili de la unu.

(hmmmm… Vili… cu nevasta aia a lui, Milica… mă rog, nu contează) gândeşte domnul inginer.

– Bine nea Cornele, hai s-o facem.

– Cumpărăm stâlpi de beton si elemenţi de gard, lemn si plăci de azbest pentru acoperiş. Uşi metalice fac eu la fel pentru toţi, la mine la atelier, zice nea Cornel. Nu o să fie aşa de scumpe.

– OK, eu o să încerc să obţin aprobările necesare la primărie.

Se uită domn’ Cornel cam aşa, într-o parte, ca şi cum ar fi zis “da pe ce lume trăieşti, omule… cine crezi că o să ne dea aprobare? “ dar nu zice nimic.

……………………………………………………………………………………………………………

La vreo săptămâna sună nea Cornel la uşă:

–         Gata, vecine, am vorbit cu ceilalţi. Toţi sunt de acord, însă Vili zice că el acum nu are bani. Să-i lăsăm un loc liber, că face şi el mai târziu. Poate cu nea Nelu, că sunt prieteni… – auzi, ştii ca Milica şi cu coana Zena acum sunt prietene… mai amu ceva vreme se făceau curve, una pe alta…. hehehe…

–         Eh, am auzit parcă ceva… acum câteva zile mi-a zis ceva tanti Lena, la chioşc. Treaba lor. Le lăsăm şi lor loc, dar noi rămânem să construim împreună.

–         Bine dom’ injiner… am tomnit şi maşină pe mâine, să aducem materiale. Sâmbătă începem să punem stâlpii.

–         Foarte bine, atunci luni mă duc la primărie…

–         Auzi vecine, nu te supăra pe mine, da cunoşti pe cineva acolo, că nu prea se dau aprobări…

–         Nu cunosc, nea Cornele, dar de ce să nu primim, ce primăriei nu-i trebuie bani? Şi apoi nu deranjăm pe nimeni aici, de abia bine, nu se mai văd bălăriile de pe câmpul ăsta nefolosit…

–         Ştiu eu ce să zic… dapăi merită să încercăm…

 

Luni dimineaţa, cam pe la ora zece, aşa, după ce şi-a băut toată lumea cafeaua, domnul inginer se prezintă la primărie să primească aprobare…

Intreabă de biroul cu pricina, bate la uşă, intră şi se prezintă frumos, cine e, unde stă şi pentru care motiv îi deranjează pe onoraţii funcţionari…

–         Aaaaa, păi eu vă cunosc, domnul inginer, zice unul din funcţionari… am stat pe aceeaşi stradă, în blocul vecin.

–         Chiar aşa… acum îmi dau seama că vă cunosc şi eu. Nu am ştiut că v-aţi mutat.

–         Da ce v-a apucat domnul inginer de vreţi să primiţi aprobare, ce credeţi că eu am avut ? Sau celelalte garaje sunt legal construite ? Doamne… faceţi domnule garajele şi stăpâniţi-le sănătoşi. Când va fi musai, o să plăti şi chirie. Curând nu se va face nimic acolo…

      (al naibii nea Cornel ăsta, nu degeaba are părul alb… îşi zice domnul inginer)

      Da ştiţi ceva, deja aveţi trei reclamaţii…

–         Da? De la cine?

–         Ei, nu pot să vă spun, dar ştiţi dumneavoastră cine vă iubeşte…

(Ia te uită ce rapide sunt coana Zena şi cu Milica… de-aia nu au vrut să 

      construiască cu noi… îşi zice domnul inginer).

–         Apoi daca-i pe-aşa, mulţumesc de informaţie… mă bucur că ne-am revăzut.

–         Sănătate şi sărutări de mâini la doamna.

–         Multumesc, asemenea… şi iese oarecum stânjenit de naivitatea care-i plutea în jurul capului… Al dracu nea Cornel… de-aia se uita el aşa… în pieziş, la mine. Dar şi coana Zena asta…

…………………………………………………………………………………………………………………..

Iată că garajul e gata… o frumuseţe… beton, lemn şi metal… toate aranjate perfect…

– A ieşit bine dom’ injiner, e mai bine că nu am făcut pereţi despărţitori… avem loc destul, chiar şi pentru chefuri… zice nea Cornel râzând mulţumit. El fusese “dirigintele de şantier” şi acum era mândru de cum ieşise lucrarea.

– Aşa e, aprobă domnul inginer privind cu îngrijorare cerul. Tocmai turnase betonul în faţa garajului. Părea că va începe să plouă şi betonul nu se întărise încă.

– Ce ne facem nea Cornele, vine ploaia…

– Lasă că aduc eu nişte folie să acoperim totul. Am în beci…

……………………………………………………………………………………………………………………Domnul inginer priveşte pe fereastră la ploaia care parcă nu mai voia să inceteze. Ploaie rece de toamnă… “Sper să nu-mi spele betonul…” îşi zice domnul inginer privind către maşina care stătea în stradă.

– Ia te uită! Vili aproape că n-a avut loc să-şi parcheze dubiţa. Aproape şi-a lipit bara din spate de botul maşinii noastre. Mă duc să o dau puţin mai în spate…

Doamne ce ploaie şi ce întuneric. Precis n-a văzut bine în oglizi… bine că nu mi-a lovit-o!

Trage maşina un metru mai în spate şi fuge repede în scara blocului. Coana Zena tocmai iese din magazin şi de abia îi răspunde la salut.

Ajunge în apartament şi se uită din nou pe fereastra… Simte că îl cuprinde ameţeala… Nu se poate, doar am fost jos… am tras maşina un metru în spate… acum din nou spatele dubiţei lui Vili e lipit de bara din faţă a maşinii noastre… tocmai am mutat-o… sau încep să-mi pierd minţile?

Coboară din nou să mute maşina… urcă în apartament şi priveşte din nou pe fereastră. Stropi mari si reci de ploaie sclipesc sub lumina farurilor maşinilor care trec pe bulevard. Deodata simte că-i stă inima în loc. Observă că numărul maşinii este scos pe jumătate din suport şi îndoit într-o manieră în care nu mai este nici un dubiu că cineva în mod intenţionat a făcut asta.

Coboară un etaj şi sună la uşa lui Vili. Acesta crapă uşa şi zice:

– Ce vrei mă?

Domnul inginer rămâne interzis şi lipsit de grai. Aşa mârlan nu a mai întâlnit…

–         Da ce ti-a făcut maşina mea, vecine, de tot te legi de ea ?

–         Ai parcat pe locul meu şi să zici mersi că nu ţi-am găurit anvelopele.

–         Dar era destul loc şi apoi nu-mi aduc aminte să fi stabilit cine unde să parcheze pe strada care ne aparţine, de fapt, tuturor…

–         Că nu mai are omul loc de voi – iese şi Milica – aveţi şi garaj şi parcaţi şi în stradă. Să-ţi duci maşina în garaj ! …şi tronc ! Trânteşte uşa.

 

Deci asta era… garajul. Acum era gata şi nimeni nu l-a dărâmat, deşi reclamaţiile au curs.

Apare nea Cornel :

–         Ce se aude vecine ?

–         Ce să fie… mâine băgăm maşinile în garaj… sper să se fi întărit betonul…

În spatele uşii la coana Zena se simte mişcare. În vizor apare lumina.

Din apartamentul vecin se aude vocea piţigăiată a Milicăi: “Nu vă mai satură Dumnezeu!…”