E duminică după-amiaza. Mă aşez în balansoar şi privesc tremurul frunzelor de cireş mângâiate de vântul care abia adie. Pe cerul albastru norii albi se mişcă alene, căpătând forme bizare. Apare imaginea unei femei de la ţară, incălţată cu saboţi de lemn şi fustă largă, ce parcă se grăbeşte nu se ştie unde. În curând, norul îşi schimbă forma şi încet, apare chipul unei doamne cu pălărie cu boruri largi, încărcate de flori. De mic copil mi-a plăcut să privesc cerul, formele pe care le iau norii în bătaia vântului şi să-mi imaginez poveşti cu zmei şi zâne, cu Feţi -Frumoşi şi Ilene Cosânzene care se perindau sub ochii mei, pe cerul albastru de vară…
Se aude un fâlfâit rapid de aripi. Privesc în direcţia zgomotului şi văd o vrăbiuţă ce ţopăie fericită, ciugulind cu ciocul în iarba proaspăt tăiată. Curând, mai vine una şi se iau la ceartă alergându-se şi făcând un tărăboi greu de imaginat pentru astfel de făpturi firave
Pisica vecinului le priveşte cu interes şi aşteaptă parcă o clipă prielnică să sară la atac. Nu reuşeşte, însă, decât să-l enerveze pe Lord, dragul de el, care din fericire pentru pisică, stătea în ţarcul lui. Ce să mai, scandalul se amplifică. Vrăbiuţele îşi iau zborul… sfrrrrrrrr… iar căţelul speriat de zgomot şi iritat de prezenţa pisicii, prinde mingiuţa în gură şi-şi mişcă capul, de o parte şi de alta, mârâind de ţi se făcea pilea găinii. Plin de spume, se uită nervos după pisica ce trece cu coada în sus şi cu nepăsare prin faţa lui, ca apoi să sară pe gard şi să dispară în curtea vecină.
În curând, totul revine la normal. Căţelul s-a liniştit. În depărtare se aud strigătele şi râsetele copiilor ce au ieşit la joacă. Mai departe, se aude un clopot de biserică ce cheamă credincioşii la slujba de seară.
Un ţânţar nu-mi dă deloc pace. Mă apăr cu mâna şi-l urmăresc cu privirea. Se aşează pe copertina balansoarului. Îl urmăresc cu acelaşi interes de „vânător” cu care pisica pândea cele două vrăbiuţe. Mi-e prea lene, însă, să acţionez în vreun fel. Lângă el poposeşte o buburuză. Mică, roşie şi cu buline albe, îşi trege aripioarele şi se agaţă de pânza verde ce acoperă balansoarul.
Gândurile îmi zboară din nou în copilărie. Şi pe atunci îmi plăcea să stau în iarbă, să privesc cerul şi să ascult sunetele naturii. Când vedeam o buburuză, o luam pe deget şi cu degetul ridicat în vânt, îi cântam:
„Buburuză-ruză
Suie-te-n căruţă
Şi-unde oi zbura
Acolo mă voi însura…”
Eram contrariat că deşi vorbele cântecului meu erau destul de clare, buburuzele îşi luau zborul, de fiecare dată, în altă direcţie. Probabil voiau să-mi spună că nu mă însor prea departe, că aleasa, Primadona mea, se află atât de aproape… că trebuie numai să deschid ochii. Dar ce ştiam eu pe atunci! Primadona era o prietenă dragă, din copilărie, de multe ori tovarăşă de drumeţii şi mai mult decât atât, confidenta mea. Puteam vorbi amândoi ore în şir şi ne povesteam toate bucuriile şi suferinţele noastre de copii. Frumoase vremuri…
O privesc pe Primadona cu coada ochiului… doamne, cât îmi e de draga! Buburuza îşi ia zborul şi se aşează pe genunchiul meu.
„Ai văzut, parcă-mi spune, nu te-am minţit niciodată…”
Sursa foto:http://ionut.toateblogurile.ro/2009/09/21/toamna-sufletului-meu/
al2lea 
Comentarii recente