La bloc III – Vestea bună vine de la popa

Au trecut cam doi ani de la povestea cu garajul, dar se pare că povestea e departe de a ajunge la final.

Este ajunul Bobotezei. Mare sărbătoare, Botezul Domnului. Toată lumea stă liniştită acasă, mai ales cei care nu poartă numele de Ion, sau nici nu prea au pe cine să sărbătorească.

Se aude soneria. Domnul inginer se duce degrabă la uşă şi fără să mai privească pe vizor, deschide uşa. Până să se dumirească bine,  se şi aude o voce de bariton: „În Iordan bo-te-zân-du-te tu Doaaamne…”

În momentul următor, Părintele a şi trecut pragul, salută politicos şi începe să stropească în dreapta şi-n stânga, urmat de cântareţul care umple micul apartament cu vocea lui, parcă de clopot. „Omul îşi face datoria”-gândeşte domnul inginer. Părintele trece din cameră în cameră, zice ceva despre sfinţirea casei în timp ce cu busuiocul nu mai conteneşte să ude totul de la est la vest şi de la nord la sud. „Vai de mine, îşi zice domnul inginer, sper să nu ude şi televizorul!” şi priveşte îngrijorat la stropii ce se preling pe zugrăveala de pe pereţi.

Deodată, părintele se opreşte şi cu vocea ca de miere întreaba de unde poate să ia nişte apă.

–          Dar vă rog să luaţi loc, nu se poate să beţi apă acum, de sărbători. Poate un pahar de vin…

Părintele clatină din cap a refuz.

–          Atunci poate un suc…

Din nou părintele dă din cap  şi zâmbind arată spre cădelniţă că i s-a terminat apa sfinţită.

Parcă lovit în cap, domnul inginer arată spre chiuveta din bucătărie iar cântăreţul se şi prinde cu mâna de robinet, roteşte energic şi în scurt timp cădelniţa se umple cu apă sfinţită.

„Ia te uită, îşi zice gazda, să vezi şi să nu crezi. Deci eu am apă sfinţită la robinet!” Se închină creştineşte şi sărută crucea din mâna părintelui, care pare că şi-a terminat misiunea.

–          Luaţi loc , părinte, arată domnul inginer către masa din sufragerie. Aş dori să plătim şi contribuţia pentru anul acesta…

Cei doi iau loc la masă iar doamna pune platourile cu prăjituri pe masă. Domnul inginer aduce o sticlă cu vin, apă minerală, suc, mă rog, cam cu ce gândeşte dânsul că ar fi potrivit să trateze pe distinşii oaspeţi.

În timp ce părintele scrie chitanţa, domnul inginer se gândeşte să le facă puţină conversaţie. Şi pentru că întâmplarea cu robinetul cu apă sfinţită nu-i dădea pace, întreabă pe părintele cum stă exact treaba. Adicătelea, de aici, dânsul va merge la alte case, să sfinţească cu apa de la robinetul izvorâtor de apă sfiinţită?

–          Aşa e, zice părintele… dacă numai o picătură de apă sfinţită rămâne pe busuioc, se sfinţeşte şi „apa chioară”, la prima înmuiere a busuiocului în ea.

„Măi să fie… de fapt niciodată nu m-am gândit de unde ia părintele atâta apă sfinţită de îi ajunge să stropească toate blocurile din cartier”.

Deodată, părintele bagă mâna în buzunar şi scoate o hârtie pe care o despătureşte şi zice plin de mulţumire:

–          Vreau să vă dau o veste bună. Am primit aprobarea pentru construcţia noii biserici,chiar aici în cartier.

–          Da? Unde? Întreabă domnul inginer.

–          Chiar în spatele blocului dumneavoastră… şi artă pe planul despăturit noul amplasament al bisericii.

–          Dar acolo sunt nişte garaje… inclusiv garajul meu, îndrăzneşte domnul inginer şi nu ştie de ce simte răceală pe şira spinării…

–          Păi… va trebui să le dărâmaţi… garajul dumneavoastră pică chiar în colţul curţii bisericii. Aţi văzut, cred, ţăruşul „plantat” lângă garaj.

–          Am văzut, dar am crezut că l-a pus cineva care „mă iubeşte”

–          A, nu, noi l-am pus. Aşa că am să vă rog ca să eliberaţi terenul cât se poate de repede. De fapt, se va construi în zonă şi o parcare etajată, unde toată lumea va putea să parcheze.

Domnul inginer, îşi simte gura uscată. Soarbe o gură de apă minerală şi nu mai aude nici o vorbă din explicaţiile părintelui. Câte o dată aude cuvinte ca „primărie”, „garaje”, „proiect”…cuvinte lipsite de semnificaţie. Îndrăzneşte să deschidă gura cu o propunere:

–          Pai, părinte, sper să nu le dărâmăm până nu se termină construcţia bisericii. De fapt am putea masca totul cu trandafiri urcători… (altceva nu i-a venit în minte).

După un calcul rapid, domnul inginer s-a şi gândit că până se construieşte biserica, vor trece câţiva ani buni, timp în care va putea să se găsească alt loc unde să reconstruiască garajul, ori, cine ştie, municipalitatea va construi acel garaj minune, supraetajat.

–          A, nu… până la vară trebuie să-l dărâmaţi.

Se ridică, mulţumeşte de trataţie, împătureşte planul şi pleacă să mai ducă vestea bună şi la alţi vecini cu garaje.

…………………………………………………………………………………………………………………………

În următoarele luni, domnul inginer a primit diferite „mesaje” de la părintele, prin care i se reamintea ca termenul pentru eliberarea spaţiului se apropie de scadenţă.

La revenirea din concediu, domnul inginer se hotărăşte să se ducă la micuţa biserică din lemn construită provizoriu, pentru a discuta cu părintele şi pentru a reveni cu rugămintea să mai fie păsuiţi până la terminarea construcţiei noii „catedrale”.

Aruncă o privire spre şantier şi vede ca nici unul dintre cele trei garaje în cauză, nu ar încurca noua construcţie. Cu sufletul plin de speranţă, intră în biserică, trăgând cu ochiul la noua maşină Peugeot, care era parcată alături. „Părintele are maşină nouă de când a început construcţia bisericii… (doamne iartă-mă, ca păcătos mai sunt şi poate că judec strâmb). Se apropie de altar şi îl salută pe părintele care tocmai terminase slujba de dimineaţă.

–          A, aţi venit? Aţi primit citaţia?

–          Citaţia? Ce citaţie părinte? Eu am venit să vorbim dacă nu s-ar putea să ne păsuiţi până la terminarea bisericii, ca nu încurcăm pe nimeni…

–          Nu am ce discuta cu dumneavoastră… deja am stabilit în consiliul parohial să vă dăm în judecată. Am crezut că deja aţi primit citaţia.

–          Dar de ce, părinte? De ce vă deranjăm atât de tare? De abia aţi turnat fundaţia.

–          V-am dat termen până în vară. Acum e August şi nu aţi eliberat locul.

–          Eu am crezut ca ne putem înţelege, că dumneavoastră, ca un bun duhovnic, veţi înţelege că nu avem unde să punem maşinile.

–          Nu este treaba mea. Şi de fapt, eu nici nu vă consider enoriaşii mei.

Domnul inginer nu mai poate articula nici un cuvânt.

–          Sunt oameni mult mai săraci care contribuie la construirea bisericii cu sume mari. De la dumneavoastră nu am văzut nimic.

„Nici nu ai să vezi, îşi zice domnul inginer, popă spurcat, adică eşti supărat că nu am contribuit şi eu ca să-ţi iei maşina aia nouă din faţă”. Se abţine de la orice fel de comentarii răutăcioase şi îi spune părintelui:

–          Într-o lună mă ocup şi vom dărâma garajele, eu şi cei doi vecini cu care sunt împreună.

–          Nu vă mai cred. Dacă vă luaţi angajamentul în scris, vă mai las o lună. Dacă nu, ne întâlnim la tribunal.

In faţa unui aşa răspuns, domnul inginer se întoarce şi pleacă cu un gust amar. Întreaga lui concepţie despre biserică, dobândită prin educaţia părinţilor şi mai ales a bunicilor, se prăbuşeşte… parcă nimic nu mai e real, adevărat. Cum, părintele, care trebuie să fie aproape de enoriaşii lui, să le înţeleagă problemele şi să-i ajute, nu se poate să aibe un aşa comportament…

Această întâmplare a fost hotărâtoare pentru familia domnului inginer. Din acel moment, s-a hotărât să se mute la casă, iar necesitatea solicitării unui credit la bancă, nu a mai părut atât de speriat. Oricum, ar fi dorit să se mute într-un apartament mai mare. Acum s-a hotărât pentru casă. Să nu mai aibe treabă cu vecinii, popa, biserica lui şi răutatea ce-i sclipea în ochi când zicea „eu nici nu vă consider enoraşii mei”… halal popă!