Zborul…

Sursa foto: http://snataly.wordpress.com/2010/03/14/pasarea-reflectata-in-ochii-insetati-de-libertate/

Mai devreme sau mai târziu trebuie să ne obişnuim cu gândul că cei cărora le-am dat viaţă şi le-am purtat de grijă, pe care i-am acoperit cu dragostea noastră, uneori poate până aproape de sufocare, trebuie să fie lăsaţi să-şi ia zborul… să-şi găsească singuri drumul, să plece să-şi croiască singuri viaţa, aşa cum doresc ei.

E greu să te obişnuieşti cu gândul. E greu să realizezi că nu o să-i mai vezi aşa de des ca până acum, că sfârşitul de săptămână va sosi şi puiul tău nu o să-ţi mai treacă pragul…

Povesteam asta mai deunăzi cu mama. Atunci am înţeles ce voia să zică când îmi spunea „ai să vezi şi tu cum e…”

Mi-am amintit sfârşitul acela de August când mi-am luat tot ce aveam mai de preţ – pe Primadona, cutiile cu cărţi şi cursurile din facultate, vasele şi cadourile de la nuntă – şi am urcat în TIR-ul ce avea să ne ducă pe un drum necunoscut. Eram puţin trişti că nu puteam să ne luăm şi „puiul” care era încă mic şi pentru care nu ştiam ce putem să-i oferim mai bun decât casa bunicilor. Ne consideram norocoşi. Aveam să „debarcăm” într-un apartament mobilat pe care ni l-au rezolvat nişte prieteni. Aşa că nu ne trebuia încă mobilă sau alte dotări esenţiale pentru traiul de zi cu zi. Aveam siguranţa că vom primi un apartament al nostru. Legea „comunistă” îţi oferea prioritate la atribuirea unui apartament pentru tinerii absolvenţi de facultate care se prezentau la post, în alt oraş decât cel în care aveau domiciliul. Aşa că singura noastră grijă (de fapt a părinţilor) a fost să găsim un mijloc de transport cu care să ne ducem puţinul strâns în perioada de când ne căsătoriserăm.

Călătoria a fost plină de peripeţii. Şoferul de tir era angajat al unei firme de renume, la vremea aceea şi care făcea curse săptămânale să aducă anumite piese de la o altă firmă din Satu Mare. Lângă el, mai călătorea şi „Delegatul”, adică cel care se ocupa de formalităţile necesare achiziţionării şi transportului materialelor.

Aşa că în cabină călătoream 4 persoane. Loc era destul. Noi oricum eram subţirei atât ca fizic, cât şi ca „dotare materială”. Călătoria a început plină de veselie. Şoferul şi Delegatul erau oameni veseli, cu chef de viaţă şi foarte comunicativi. Am povestit tot timpul, aşa că nici nu am ştiut când s-a lăsat seara. Era aproape de Alba Iulia. Şoferul ne spune că ştie el un Motel unde putem să ne odihnim puţin, după cei aproape 350 de km parcurşi. Nu prea eram bucuros de acestă oprire. Aş fi vrut să ajungem cât de repede, să descărcăm şi să ne odihnim. Oricum, plecaserăm cu mare întârziere, după prânz, şi drumul era lung, departe de a se fi terminat.

Şoferul intră în motel şi vine cu cheile de la o căsuţă, ca acelea ce se găsesc în orice camping, făcută din lemn, cu prispă, două paturi şi multă mizerie. Ne roagă să rămânem noi acolo, că el se duce până în Alba Iulia, în oraş, unde are o „prietenă”. Am rămas miraţi. Cum să meargă cu bagajele noastre şi noi să rămânem acolo cu Delegatul, care plin de „invidie” îi spunea Şoferului să-i caute şi lui o „pipftelăreasă”, să-l hrănească şi să-l încălzească. Nu, nu este o greşeală de tipar, chiar aşa zicea „pipftelăreasă” şi a repetat de atâtea ori că am reţinut expresia. Acum mi se pare nostim, dar atunci simţeam un nod în stomac şi căldură pe şira spinării. Mă gândeam la cele mai neplăcute scenarii. Delegatul era deja în chef, golise aproape o sticlă de ţuică. Şoferul pleca cu bagajele noastre. Speram să se mai întoarcă. Speram că nu avea să ne lase în căsuţa aceea slab luminată, cu păianjeni în toate colţurile şi cu beţivul de la care nu te puteai aştepta la nimic bun. Mă uitam după ceva tare, cu care să-l lovesc în cap dacă lucrurile aveau să ia vreo întorsătură neplăcută.

Nu am avut mult de aşteptat. După vreo jumătate de oră şoferul se întoarce supărat, înrăit şi cu capsa pusă. „Pipftelăreasa” lui nu l-a primit. Mie îmi venea să râd de necazul lui. M-am gândit că Dumnezeu nu doarme. Am plecat în grabă şi în hohotele de râs ale Delegatului care îl tot necăjea pe şofer: „hahaha… şi eu care credeam că-mi găseşti şi mie o „pipftelăreasă…”

Şoferul conducea deja supărat, parcă nu mai era aşa de atent. De la o vreme a început să obosească. Eu stăteam lângă el şi îi vorbeam ca să nu adoarmă. Uneori mi se părea că aţipeşte. La un moment dat, ascultă ce-i tot spuneam de o oră şi trage pe dreapta îmtr-o parcare să se odihnească. Ne urcăm în pat şi el împreună cu Delegatul se întind pe bancheta din faţă şi încep să sforăie. Nu ştiam dacă e bine să adorm şi eu. Se aude un tren. „Prostul naibii – m-am gândit – pe când s-a hotărât să se odihnească, a parcat lângă calea ferată!” Cred că am aţipit puţin. Aud motorul pornind. Începem să ne deplasăm. Nu cred că trecuseră două ore. Soferul se grăbea. Nu ştiu de ce. O luăm spre Oradea, nu spre Zalău cum era normal. Mai avea el ceva treabă în Oradea. Doamne, câte ore aveam să facem până la destinaţie? Îmi reiau postul de „copilot”. Încep să cânt. De frică, nu de bucurie. Ne deplasam oricum, numai în linie dreaptă nu. Se vedea clar că şoferului nu i-a ajuns somnul. Delegatul sforăia. Mă gândeam ce bine e să fii inconştient. Mă uitam la Primadona şi zâmbeam ca şi cum mă distrez, că totul e în ordine.

Începe ploaia, după Oradea. Vizibilitate redusă. Furtună, vânt puternic, grindină. Doamne, mai ajungem vreodată? Nu ştiu cum, şoferul face ce face şi loveşte o maşină. Asta ne-a mai trebuit! Aproape că ne-am răsturnat în şanţ. Inima îmi bate să-mi spargă pieptul. Primadona e speriată şi ea. Vine „miliţia” şi întocmeşte procesul verbal. Ridică carnetul vinovatului şi îi scrie o dovadă care îi va ţine loc de permis până la întoarcerea acasă. Pornim din nou, mergem câţiva zeci de kilometrii când, deodată, şoferul pune brusc frână. „Oare ce mai e?”, m-am gândit. „Am uitat buletinul la miliţian! Trebuie să ne întoarcem…” Cum l-ai uitat? „– mi-am ieşit din fire. „Aşa, am uitat să-l iau, a rămas pe bordul maşinii de poliţie”. Vai de mine… apăi şi miliţienii ăia au fost proşti. L-au lăsat să plece fără buletin…

Aşa că face câteva manevre şi o luăm înapoi spre Oradea. Şoferul zice că nici nu ştie unde e Miliţia în Oradea. Se bagă în centru, întreabă în dreapta şi în stânga, o ia pe nişte străduţe mici şi într-un târziu ajungem. Vine după vreo oră cu buletinul. A fost greu. Echipajul de miliţie era pe teren. A trebuit să-i aştepte. Pornim din nou. Fac o rugăciune în gând să nu se mai întâmple nimic şi să ajungem o dată. Deja trecuseră 24 de ore de la plecarea noastră. Către seară, ajungem în Satu Mare. Găsim relativ uşor adresa unde trebuia să primim cheia apartamentului. Suntem conduşi acolo, descărcăm şi ne întoarcem la gazdele noastre. Şoferul şi Delegatul zic că trebuie să se odihnească. Că nu au unde să stea. „În maşină, lua-v-ar…, la vreo pipftelăreasă, sau la dracu!”- mi-a trecut prin gând. Gazda noastră îi pofteşte şi pe ei în casă…

A doua zi ne-am despărţit de ei. Nu i-am mai văzut niciodată.

……………………………………………………………………………………………………………………

Povestea pare că se repetă. Puiul nostru e deja mare. Şi-a luat şi el zborul. Atât la propriu, cât şi la figurat. S-a dus la post. În Germania. Cu avionul, nu cu TIR-ul. Va fi un medic neurolog bun. Face specializarea în clinica Asklepios, aparţinând Universităţii din Göttingen. Acolo are post.

Sursa foto: http://www.asklepios.com/klinik/default.aspx?cid=686&pc=03

Suntem foarte mândri. Clinica i-a oferit un apartament cu două camere, mobilat modern. Are în clinică un cabinet numai al lui… pe calculator vede toată activitatea din clinică. Nu ne poate spune cum e. Zice că trebuie să vezi cu ochii tăi, altfel nu poţi crede. E mulţumit, fericit şi se simte în vocea lui pofta de viaţă şi dorinţa de se dezvolta. Sper să nu uite de tot de România. Cu toate că timpurile de acum l-au făcut să ia calea străinătăţii.

Mă uit la Primadona. O lacrimă i se prelinge din colţul ochiului şi gura schiţează un zâmbet. Ştiu că e fericită. Ştim că acesta e mersul vieţii şi ne înţelegem acum părinţii. Şi noi ne-am luat zborul cândva…

Cântec de buburuză… şi alte întâmplări de duminică după-amiaza

 

E duminică după-amiaza. Mă aşez în balansoar şi privesc tremurul frunzelor de cireş mângâiate de vântul care abia adie. Pe cerul albastru norii albi se mişcă alene, căpătând forme bizare. Apare imaginea unei femei de la ţară, incălţată cu saboţi de lemn şi fustă largă, ce parcă se grăbeşte nu se ştie unde. În curând, norul îşi schimbă forma şi încet, apare chipul unei doamne cu pălărie cu boruri largi, încărcate de flori. De mic copil mi-a plăcut să privesc cerul,  formele pe care le iau norii în bătaia vântului şi să-mi imaginez poveşti cu zmei şi zâne, cu Feţi -Frumoşi şi Ilene Cosânzene care se perindau sub ochii mei, pe cerul albastru de vară…

Se aude un fâlfâit rapid de aripi. Privesc în direcţia zgomotului şi văd o vrăbiuţă ce ţopăie fericită, ciugulind cu ciocul în iarba proaspăt tăiată. Curând, mai vine una şi se iau la ceartă alergându-se şi făcând un tărăboi greu de imaginat pentru astfel de făpturi firave

 

Pisica vecinului le priveşte cu interes şi aşteaptă parcă o clipă prielnică să sară la atac.  Nu reuşeşte, însă, decât să-l enerveze pe Lord, dragul de el, care din fericire pentru pisică, stătea în ţarcul lui. Ce să mai, scandalul se amplifică. Vrăbiuţele îşi iau zborul… sfrrrrrrrr… iar căţelul speriat de zgomot şi iritat de prezenţa pisicii, prinde mingiuţa în gură şi-şi mişcă capul, de o parte şi de alta, mârâind  de ţi se făcea pilea găinii. Plin de spume, se uită nervos după pisica ce trece cu coada în sus şi cu nepăsare prin faţa lui, ca apoi să sară pe gard şi să dispară în curtea vecină.

În curând, totul revine la normal. Căţelul s-a liniştit. În depărtare se aud strigătele şi râsetele copiilor ce au ieşit la joacă. Mai departe, se aude un clopot de biserică ce cheamă credincioşii la slujba de seară.

Un ţânţar nu-mi dă deloc pace. Mă apăr cu mâna şi-l urmăresc cu privirea. Se aşează pe copertina balansoarului. Îl urmăresc cu acelaşi interes de „vânător” cu care pisica pândea cele două vrăbiuţe. Mi-e prea lene,  însă, să acţionez în vreun fel. Lângă el poposeşte o buburuză. Mică, roşie şi cu buline albe, îşi trege aripioarele şi se agaţă de pânza verde ce acoperă balansoarul.

Gândurile îmi zboară din nou în copilărie. Şi pe atunci îmi plăcea să stau în iarbă, să privesc cerul şi să ascult sunetele naturii. Când vedeam o buburuză, o luam pe deget şi cu degetul ridicat în vânt, îi cântam:

„Buburuză-ruză

Suie-te-n căruţă

Şi-unde oi zbura

Acolo mă voi însura…”

 

Eram contrariat că deşi vorbele cântecului meu erau destul de clare, buburuzele îşi luau zborul, de fiecare dată, în altă direcţie. Probabil voiau să-mi spună că nu mă însor prea departe, că aleasa, Primadona mea, se află atât de aproape… că trebuie numai să deschid ochii. Dar ce ştiam eu pe atunci! Primadona era o prietenă dragă, din copilărie, de multe ori tovarăşă de drumeţii şi mai mult decât atât, confidenta mea. Puteam vorbi amândoi ore în şir şi ne povesteam toate bucuriile şi suferinţele noastre de copii. Frumoase vremuri…

O privesc pe Primadona cu coada ochiului… doamne, cât îmi e de draga! Buburuza îşi ia zborul şi se aşează pe genunchiul meu.

„Ai văzut, parcă-mi spune, nu te-am minţit niciodată…”

 

 

Weingut Brutler & Lieb – Enologia ca stil de viaţă

            Dacă în octombrie anul trecut am avut fericita ocazie să cunosc familia Zetea, acei „vrăjitori” de renume, care au dus faima pălincii sătmărene dincolo de graniţele ţării, iată că zilele trecute am avut prilejul să cunosc încă un mare maestru, de data aceasta un enolog de talie mondială.

            Probabil că acei deja cunoscători ai plaiurilor sătmărene şi a tradiţiei în viticultura sătmăreană şi-au dat seama că este vorba de domnul Johann Brutler, proprietarul firmei Brutler&Lieb din Beltiug. Vizita la crama enologilor Johann şi Edgar Brutler, tată şi fiu, a început spre seara unei minunate zile de mai, când soarele îşi trimetea ultimele raze printre norii prevestitori de ploaie. Eram entuziasmat şi bucuros să văd cu ochii mei minunatele dealuri ale Beltiugului, dealuri line, ocupate cu rânduri de viţă de vie, a căror privelişte îţi încântă ochiul.

 

 

           

 

Tradiţia culturii viţei de vie în zona Beltiugului se pierde în trecutul milenar. Se pare că istoria enologiei în Bildeg (denumirea germană a Beltiugului) începe cu aproape 1000 de ani în urmă, când potrivit legendei, regele Ladislau I al Ungariei, a poposit pe aceste meleaguri, odihnindu-se în urma unei lupte cu pecenegii. Se spune că regele a fost servit de către soldaţi cu vinul zonei, pe care l-au adus într-un dovleac. De aici şi denumirea maghiară a Beltiugului – Béltek (Bél=interior, tök=dovleac).

            În anii 1700 Beltiugul devine căminul şvabilor din Ardud, strămutaţi şi împroprietăriţi cu terenuri viticole, zona devenind, după cum însuşi domnul Brutler spune “reşedinţa lui Bacchus”.

            Domnul Brutler ne aşteaptă în centrul  comunei şi ne conduce apoi pe drumul ce şerpuieşte printre gospodăriile oamenilor harnici ai locurilor. Deodată, peisajul se deschide şi se pot vedea în zare, pivniţe micuţe, dar şi case mari, care te duc cu gândul la faptul că bunăstarea poate fi atinsă şi prin muncă cinstită. Pe dealul de deasupra pieţii tronează renumita crama Brutler & Lieb.

Coborâm din maşină şi domnul Brutler ne întâmpină cu bucurie. Incepe să ne povestească despre istoria locului şi despre oamenii harnici şi prosperi ai comunei. Apartenenţa la această comunitate îi dă un sentiment de mândrie şi mulţumire, sentimente care îi înnobilează privirea.

 Povestea e frumoasă, privirea lui se pierde undeva în depărtare, parcă vrând să cuprindă şi să ne aducă la picioare o lume foarte dragă lui, imagini pe care doreşte să le împărtăşească cu noi.

 

            

 Ascultăm vrăjiţi o istorie plină de parfum din care răzbate o altă filosofie de viaţă, precum şi pasiune, dragoste şi respect pentru o meserie care implică o muncă susţinută. Mai târziu, în noapte, domnul Brutler avea să ne mărturisească filosofia lui de viaţă:”Nu contează ceea ce faci, dar în ce faci, trebuie să fii cel mai bun”.

            Intrăm în clădire. La stânga intrării se vede o sufragerie cu mese frumos aranjate ca pentru nişte oaspeţi de seamă. Gazda ne spune că în această clădire se află nu numai pivniţa, ci şi atelierul de producţie, unde vinul se îmbuteliază în sticle. Aflăm că sticlele sunt aduse special din Germania şi că îmbutelierea se face manual.

            În faţa noastră se deschide o uşă grea, din lemn masiv, iar gazda ne invită să intrăm în renumita pivniţă. La început, întunericul nu ne-a permis să vedem nimic, însă când s-au aprins luminile, am rămas mut de uimire. Nu mai văzusem aşa ceva. Încăperea mi s-a părut enormă, înaltă, boltită, de o parte şi de alta a zidurilor erau aliniate, ca soldaţii, butoaiele cu vin. „Deci aşa arată templul lui Bacchus…“ mi-am zis.

 

 

Domnul Brutler ne serveşte cu pălincă de struguri, de doi ani, pe care o trage dintr-un butoi, cu un fel de dispozitiv din sticlă (îmi cer scuze pentru ignoranţă, dar nu ştiu cum se numeşte).

 

 

În timp ce savurăm pălinca, ni se povestesc istorii despre provenienţa soiurilor de struguri, câteva mici secrete ale vinului, despre pasiunea cu care domnul Brutler îşi face meseria. Aflăm povestea cramei dar şi faptul că prezentul este de neconceput fără trecut, aşa cum fără o viziune bine conturată asupra viitorului nu se poate vorbi despre succes.

            Ascultam fascinat şi recunoscător că am avut ocazia să cunosc un astfel de om. Între timp, am făcut şi câteva fotografii.

 

 

 

            La finalul povestirii domnul Brutler ne spune plin de fericire: „Tot ceea ce fac, fac din plăcere şi pasiune. Asta am dorit şi am visat să fac întotdeauna. Mi-am văzut visul cu ochii“. Cuvintele sunt de prisos. Nu mai este nimic de spus. Părăsim catedrala vinului îmbogăţiţi sufleteşte.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

            Seara este departe de a se termina. Intrăm în sufragerie, unde ni se spune că va urma degustarea de vinuri şi unde suntem invitaţi sa gustăm şi din bunătăţile aşezate pe masă. “Toate sunt produse bio, făcute în casă” – ni se precizează.

 

            

Începem prin a degusta vinurile albe,  cele rosé, apoi cele roşii şi din nou cele albe, demidulci, în funcţie de ceea ce se serveşte la masă. Trebuie să mărturisesc că am mâncat cel mai bun gulaş la ceaun. Din păcate, secretele reţetei nu le-am aflat.

            Pe scurt, am putut savura celebrul Trio, cu iz de grapefruit, apoi un Chardonnay Barrique, vin deosebit de aromat, ce aminteşte de vanilie, piper verde şi miere în faguri dar şi un Gewürztraminer din 2008, vin sec cu aromă de trandafir.  Au urmat apoi vinurile Rosé, dar şi un taraf local, adus din Ardud, care ne-a încântat cu melodii când ritmate, când pline de melancolie.

 

Dintre vinurile roşii, nu pot să nu amintesc de acel Cabernet Sauvignon din 2006, de Syrah-ul din 2007 cu aromă de piper, cuişoare şi fructe de pădure, sau de renumitul Trei Graţii cu aromă de vişine coapte şi cireşe. Denumirea vine de la amestecul de trei soiuri celebre: Pinot Noir (60%), Cabernet Sauvignon (20%) şi Merlot (20%).

 

 

 

La desertul făcut în casă (ciurigăi sau minciunele, cum li se mai zice) s-a servit un Chardonnay demidulce, ediţie limitată, 2008.

            Am trăit o experienţă unică, am făcut cunoştinţă cu un alt stil de viaţă, mult mai sănătos decât cel pe care îl trăim în mod obişnuit. Am cunoscut un om de la care ai ceva de învăţat, un om a cărui muncă împletită cu pasiunea şi dorinţa de progres l-a făcut să fie invitat la Parlamentul European de la Strasbourg, unde a ţinut o degustare a vinurilor Nachbil.

            …Ne-am întors spre casă târziu, în noapte. În spatele microbuzului, micul taraf din Ardud cântă valsuri Vieneze.

 

 

 Îl aud parcă din nou pe cel care ne-a fost gazdă  spunând cu mândrie şi multumire: „Mi-am văzut visul cu ochii”…

La bloc III – Vestea bună vine de la popa

Au trecut cam doi ani de la povestea cu garajul, dar se pare că povestea e departe de a ajunge la final.

Este ajunul Bobotezei. Mare sărbătoare, Botezul Domnului. Toată lumea stă liniştită acasă, mai ales cei care nu poartă numele de Ion, sau nici nu prea au pe cine să sărbătorească.

Se aude soneria. Domnul inginer se duce degrabă la uşă şi fără să mai privească pe vizor, deschide uşa. Până să se dumirească bine,  se şi aude o voce de bariton: „În Iordan bo-te-zân-du-te tu Doaaamne…”

În momentul următor, Părintele a şi trecut pragul, salută politicos şi începe să stropească în dreapta şi-n stânga, urmat de cântareţul care umple micul apartament cu vocea lui, parcă de clopot. „Omul îşi face datoria”-gândeşte domnul inginer. Părintele trece din cameră în cameră, zice ceva despre sfinţirea casei în timp ce cu busuiocul nu mai conteneşte să ude totul de la est la vest şi de la nord la sud. „Vai de mine, îşi zice domnul inginer, sper să nu ude şi televizorul!” şi priveşte îngrijorat la stropii ce se preling pe zugrăveala de pe pereţi.

Deodată, părintele se opreşte şi cu vocea ca de miere întreaba de unde poate să ia nişte apă.

–          Dar vă rog să luaţi loc, nu se poate să beţi apă acum, de sărbători. Poate un pahar de vin…

Părintele clatină din cap a refuz.

–          Atunci poate un suc…

Din nou părintele dă din cap  şi zâmbind arată spre cădelniţă că i s-a terminat apa sfinţită.

Parcă lovit în cap, domnul inginer arată spre chiuveta din bucătărie iar cântăreţul se şi prinde cu mâna de robinet, roteşte energic şi în scurt timp cădelniţa se umple cu apă sfinţită.

„Ia te uită, îşi zice gazda, să vezi şi să nu crezi. Deci eu am apă sfinţită la robinet!” Se închină creştineşte şi sărută crucea din mâna părintelui, care pare că şi-a terminat misiunea.

–          Luaţi loc , părinte, arată domnul inginer către masa din sufragerie. Aş dori să plătim şi contribuţia pentru anul acesta…

Cei doi iau loc la masă iar doamna pune platourile cu prăjituri pe masă. Domnul inginer aduce o sticlă cu vin, apă minerală, suc, mă rog, cam cu ce gândeşte dânsul că ar fi potrivit să trateze pe distinşii oaspeţi.

În timp ce părintele scrie chitanţa, domnul inginer se gândeşte să le facă puţină conversaţie. Şi pentru că întâmplarea cu robinetul cu apă sfinţită nu-i dădea pace, întreabă pe părintele cum stă exact treaba. Adicătelea, de aici, dânsul va merge la alte case, să sfinţească cu apa de la robinetul izvorâtor de apă sfiinţită?

–          Aşa e, zice părintele… dacă numai o picătură de apă sfinţită rămâne pe busuioc, se sfinţeşte şi „apa chioară”, la prima înmuiere a busuiocului în ea.

„Măi să fie… de fapt niciodată nu m-am gândit de unde ia părintele atâta apă sfinţită de îi ajunge să stropească toate blocurile din cartier”.

Deodată, părintele bagă mâna în buzunar şi scoate o hârtie pe care o despătureşte şi zice plin de mulţumire:

–          Vreau să vă dau o veste bună. Am primit aprobarea pentru construcţia noii biserici,chiar aici în cartier.

–          Da? Unde? Întreabă domnul inginer.

–          Chiar în spatele blocului dumneavoastră… şi artă pe planul despăturit noul amplasament al bisericii.

–          Dar acolo sunt nişte garaje… inclusiv garajul meu, îndrăzneşte domnul inginer şi nu ştie de ce simte răceală pe şira spinării…

–          Păi… va trebui să le dărâmaţi… garajul dumneavoastră pică chiar în colţul curţii bisericii. Aţi văzut, cred, ţăruşul „plantat” lângă garaj.

–          Am văzut, dar am crezut că l-a pus cineva care „mă iubeşte”

–          A, nu, noi l-am pus. Aşa că am să vă rog ca să eliberaţi terenul cât se poate de repede. De fapt, se va construi în zonă şi o parcare etajată, unde toată lumea va putea să parcheze.

Domnul inginer, îşi simte gura uscată. Soarbe o gură de apă minerală şi nu mai aude nici o vorbă din explicaţiile părintelui. Câte o dată aude cuvinte ca „primărie”, „garaje”, „proiect”…cuvinte lipsite de semnificaţie. Îndrăzneşte să deschidă gura cu o propunere:

–          Pai, părinte, sper să nu le dărâmăm până nu se termină construcţia bisericii. De fapt am putea masca totul cu trandafiri urcători… (altceva nu i-a venit în minte).

După un calcul rapid, domnul inginer s-a şi gândit că până se construieşte biserica, vor trece câţiva ani buni, timp în care va putea să se găsească alt loc unde să reconstruiască garajul, ori, cine ştie, municipalitatea va construi acel garaj minune, supraetajat.

–          A, nu… până la vară trebuie să-l dărâmaţi.

Se ridică, mulţumeşte de trataţie, împătureşte planul şi pleacă să mai ducă vestea bună şi la alţi vecini cu garaje.

…………………………………………………………………………………………………………………………

În următoarele luni, domnul inginer a primit diferite „mesaje” de la părintele, prin care i se reamintea ca termenul pentru eliberarea spaţiului se apropie de scadenţă.

La revenirea din concediu, domnul inginer se hotărăşte să se ducă la micuţa biserică din lemn construită provizoriu, pentru a discuta cu părintele şi pentru a reveni cu rugămintea să mai fie păsuiţi până la terminarea construcţiei noii „catedrale”.

Aruncă o privire spre şantier şi vede ca nici unul dintre cele trei garaje în cauză, nu ar încurca noua construcţie. Cu sufletul plin de speranţă, intră în biserică, trăgând cu ochiul la noua maşină Peugeot, care era parcată alături. „Părintele are maşină nouă de când a început construcţia bisericii… (doamne iartă-mă, ca păcătos mai sunt şi poate că judec strâmb). Se apropie de altar şi îl salută pe părintele care tocmai terminase slujba de dimineaţă.

–          A, aţi venit? Aţi primit citaţia?

–          Citaţia? Ce citaţie părinte? Eu am venit să vorbim dacă nu s-ar putea să ne păsuiţi până la terminarea bisericii, ca nu încurcăm pe nimeni…

–          Nu am ce discuta cu dumneavoastră… deja am stabilit în consiliul parohial să vă dăm în judecată. Am crezut că deja aţi primit citaţia.

–          Dar de ce, părinte? De ce vă deranjăm atât de tare? De abia aţi turnat fundaţia.

–          V-am dat termen până în vară. Acum e August şi nu aţi eliberat locul.

–          Eu am crezut ca ne putem înţelege, că dumneavoastră, ca un bun duhovnic, veţi înţelege că nu avem unde să punem maşinile.

–          Nu este treaba mea. Şi de fapt, eu nici nu vă consider enoriaşii mei.

Domnul inginer nu mai poate articula nici un cuvânt.

–          Sunt oameni mult mai săraci care contribuie la construirea bisericii cu sume mari. De la dumneavoastră nu am văzut nimic.

„Nici nu ai să vezi, îşi zice domnul inginer, popă spurcat, adică eşti supărat că nu am contribuit şi eu ca să-ţi iei maşina aia nouă din faţă”. Se abţine de la orice fel de comentarii răutăcioase şi îi spune părintelui:

–          Într-o lună mă ocup şi vom dărâma garajele, eu şi cei doi vecini cu care sunt împreună.

–          Nu vă mai cred. Dacă vă luaţi angajamentul în scris, vă mai las o lună. Dacă nu, ne întâlnim la tribunal.

In faţa unui aşa răspuns, domnul inginer se întoarce şi pleacă cu un gust amar. Întreaga lui concepţie despre biserică, dobândită prin educaţia părinţilor şi mai ales a bunicilor, se prăbuşeşte… parcă nimic nu mai e real, adevărat. Cum, părintele, care trebuie să fie aproape de enoriaşii lui, să le înţeleagă problemele şi să-i ajute, nu se poate să aibe un aşa comportament…

Această întâmplare a fost hotărâtoare pentru familia domnului inginer. Din acel moment, s-a hotărât să se mute la casă, iar necesitatea solicitării unui credit la bancă, nu a mai părut atât de speriat. Oricum, ar fi dorit să se mute într-un apartament mai mare. Acum s-a hotărât pentru casă. Să nu mai aibe treabă cu vecinii, popa, biserica lui şi răutatea ce-i sclipea în ochi când zicea „eu nici nu vă consider enoraşii mei”… halal popă!

La bloc II – Garajul

Acum vreo 10-15 ani, pe când se putea construi aproape orice şi aproape oriunde, “domnul injiner” nu are ce face şi hotărăşte să construiască un garaj pentru maşina care cam de prea mulţi ani stătea în stradă, în bătaia soarelui, a ploii şi a ninsorii. Şi mai ales că indiferent dacă era vară sau iarnă, praful era de un deget pe maşină şi nici nu prea mai avea importanţă dacă maşina era spălată sau nu.

Zis şi făcut. Dom’ injiner caută atent în jurul blocului şi hotărăşte locaţia: terenul viran din spatele careului de blocuri, acces direct la stradă, chiar între cei doi stâlpi de iluminat, pentru a avea lumină atât ziua cât şi noaptea. Se uită dom’ injiner în dreapta, se uită în stânga şi-şi zice că precis n-o să deranjeze pe nimeni, că doar garajul urma să fie aşezat în continuarea liniei de garaje deja construite, de către alţi şi alţi posesori de garaje, la fel de “legale” ca şi cel ce urma să fie construit.

Între timp, apare domnul Cornel, care cu zâmbetul pe buze zice:

–         Da ce urmăreşti dom’ injiner?

–         Eh, uite mă gândesc sa-mi fac un garaj şi mă gândesc dacă aici ar fi nimerit şi aş putea primi aprobare de la primărie…

–         Că bine zici… şi eu aş vrea să-mi fac unul şi dacă mă gândesc bine, mai sunt şi alţi doritori pe scară… Hai să facem toţi, împreună. Vorbesc eu cu vecinii…

–         Bine domn’ Cornel, da cine ziceai că ar mai fi amator?

–         Păi Isti de la patru şi Vili de la unu.

(hmmmm… Vili… cu nevasta aia a lui, Milica… mă rog, nu contează) gândeşte domnul inginer.

– Bine nea Cornele, hai s-o facem.

– Cumpărăm stâlpi de beton si elemenţi de gard, lemn si plăci de azbest pentru acoperiş. Uşi metalice fac eu la fel pentru toţi, la mine la atelier, zice nea Cornel. Nu o să fie aşa de scumpe.

– OK, eu o să încerc să obţin aprobările necesare la primărie.

Se uită domn’ Cornel cam aşa, într-o parte, ca şi cum ar fi zis “da pe ce lume trăieşti, omule… cine crezi că o să ne dea aprobare? “ dar nu zice nimic.

……………………………………………………………………………………………………………

La vreo săptămâna sună nea Cornel la uşă:

–         Gata, vecine, am vorbit cu ceilalţi. Toţi sunt de acord, însă Vili zice că el acum nu are bani. Să-i lăsăm un loc liber, că face şi el mai târziu. Poate cu nea Nelu, că sunt prieteni… – auzi, ştii ca Milica şi cu coana Zena acum sunt prietene… mai amu ceva vreme se făceau curve, una pe alta…. hehehe…

–         Eh, am auzit parcă ceva… acum câteva zile mi-a zis ceva tanti Lena, la chioşc. Treaba lor. Le lăsăm şi lor loc, dar noi rămânem să construim împreună.

–         Bine dom’ injiner… am tomnit şi maşină pe mâine, să aducem materiale. Sâmbătă începem să punem stâlpii.

–         Foarte bine, atunci luni mă duc la primărie…

–         Auzi vecine, nu te supăra pe mine, da cunoşti pe cineva acolo, că nu prea se dau aprobări…

–         Nu cunosc, nea Cornele, dar de ce să nu primim, ce primăriei nu-i trebuie bani? Şi apoi nu deranjăm pe nimeni aici, de abia bine, nu se mai văd bălăriile de pe câmpul ăsta nefolosit…

–         Ştiu eu ce să zic… dapăi merită să încercăm…

 

Luni dimineaţa, cam pe la ora zece, aşa, după ce şi-a băut toată lumea cafeaua, domnul inginer se prezintă la primărie să primească aprobare…

Intreabă de biroul cu pricina, bate la uşă, intră şi se prezintă frumos, cine e, unde stă şi pentru care motiv îi deranjează pe onoraţii funcţionari…

–         Aaaaa, păi eu vă cunosc, domnul inginer, zice unul din funcţionari… am stat pe aceeaşi stradă, în blocul vecin.

–         Chiar aşa… acum îmi dau seama că vă cunosc şi eu. Nu am ştiut că v-aţi mutat.

–         Da ce v-a apucat domnul inginer de vreţi să primiţi aprobare, ce credeţi că eu am avut ? Sau celelalte garaje sunt legal construite ? Doamne… faceţi domnule garajele şi stăpâniţi-le sănătoşi. Când va fi musai, o să plăti şi chirie. Curând nu se va face nimic acolo…

      (al naibii nea Cornel ăsta, nu degeaba are părul alb… îşi zice domnul inginer)

      Da ştiţi ceva, deja aveţi trei reclamaţii…

–         Da? De la cine?

–         Ei, nu pot să vă spun, dar ştiţi dumneavoastră cine vă iubeşte…

(Ia te uită ce rapide sunt coana Zena şi cu Milica… de-aia nu au vrut să 

      construiască cu noi… îşi zice domnul inginer).

–         Apoi daca-i pe-aşa, mulţumesc de informaţie… mă bucur că ne-am revăzut.

–         Sănătate şi sărutări de mâini la doamna.

–         Multumesc, asemenea… şi iese oarecum stânjenit de naivitatea care-i plutea în jurul capului… Al dracu nea Cornel… de-aia se uita el aşa… în pieziş, la mine. Dar şi coana Zena asta…

…………………………………………………………………………………………………………………..

Iată că garajul e gata… o frumuseţe… beton, lemn şi metal… toate aranjate perfect…

– A ieşit bine dom’ injiner, e mai bine că nu am făcut pereţi despărţitori… avem loc destul, chiar şi pentru chefuri… zice nea Cornel râzând mulţumit. El fusese “dirigintele de şantier” şi acum era mândru de cum ieşise lucrarea.

– Aşa e, aprobă domnul inginer privind cu îngrijorare cerul. Tocmai turnase betonul în faţa garajului. Părea că va începe să plouă şi betonul nu se întărise încă.

– Ce ne facem nea Cornele, vine ploaia…

– Lasă că aduc eu nişte folie să acoperim totul. Am în beci…

……………………………………………………………………………………………………………………Domnul inginer priveşte pe fereastră la ploaia care parcă nu mai voia să inceteze. Ploaie rece de toamnă… “Sper să nu-mi spele betonul…” îşi zice domnul inginer privind către maşina care stătea în stradă.

– Ia te uită! Vili aproape că n-a avut loc să-şi parcheze dubiţa. Aproape şi-a lipit bara din spate de botul maşinii noastre. Mă duc să o dau puţin mai în spate…

Doamne ce ploaie şi ce întuneric. Precis n-a văzut bine în oglizi… bine că nu mi-a lovit-o!

Trage maşina un metru mai în spate şi fuge repede în scara blocului. Coana Zena tocmai iese din magazin şi de abia îi răspunde la salut.

Ajunge în apartament şi se uită din nou pe fereastra… Simte că îl cuprinde ameţeala… Nu se poate, doar am fost jos… am tras maşina un metru în spate… acum din nou spatele dubiţei lui Vili e lipit de bara din faţă a maşinii noastre… tocmai am mutat-o… sau încep să-mi pierd minţile?

Coboară din nou să mute maşina… urcă în apartament şi priveşte din nou pe fereastră. Stropi mari si reci de ploaie sclipesc sub lumina farurilor maşinilor care trec pe bulevard. Deodata simte că-i stă inima în loc. Observă că numărul maşinii este scos pe jumătate din suport şi îndoit într-o manieră în care nu mai este nici un dubiu că cineva în mod intenţionat a făcut asta.

Coboară un etaj şi sună la uşa lui Vili. Acesta crapă uşa şi zice:

– Ce vrei mă?

Domnul inginer rămâne interzis şi lipsit de grai. Aşa mârlan nu a mai întâlnit…

–         Da ce ti-a făcut maşina mea, vecine, de tot te legi de ea ?

–         Ai parcat pe locul meu şi să zici mersi că nu ţi-am găurit anvelopele.

–         Dar era destul loc şi apoi nu-mi aduc aminte să fi stabilit cine unde să parcheze pe strada care ne aparţine, de fapt, tuturor…

–         Că nu mai are omul loc de voi – iese şi Milica – aveţi şi garaj şi parcaţi şi în stradă. Să-ţi duci maşina în garaj ! …şi tronc ! Trânteşte uşa.

 

Deci asta era… garajul. Acum era gata şi nimeni nu l-a dărâmat, deşi reclamaţiile au curs.

Apare nea Cornel :

–         Ce se aude vecine ?

–         Ce să fie… mâine băgăm maşinile în garaj… sper să se fi întărit betonul…

În spatele uşii la coana Zena se simte mişcare. În vizor apare lumina.

Din apartamentul vecin se aude vocea piţigăiată a Milicăi: “Nu vă mai satură Dumnezeu!…”

O viaţă împreună… romanul unui clasic in viaţă

Acum ştiu de ce îmi plac scrierile lui Nea Costache. Sunt gândurile şi experienţa unui autor cu suflet blând, iubitor de oameni şi tradiţii. Un om pentru care viaţa satului reprezintă un mod de a trăi.

Un roman unic, scris într-un limbaj neaoş oltenesc care te poartă împreună cu eroii pe uliţele satului, acolo unde viaţa e adevărată: cu bucurii şi necazuri, cu mult şi puţin, cu tineri şi bătâni cu aer curat, cu iz de coceni de porumb…

Într-adevăr, romanul unui clasic în viaţă…

Mulţumim, Nea Costache!

Puteţi comanda romanul accesând adresa: http://www.neacostache.com/precomanda-o-viata-impreuna/

Caius, după cum se vede…

Preiau leapşa de la paulgsandu:

Când era la al treilea rând de bere nefiltrată, plutonierul-major Onici privi în dreapta lui către un tânăr care se chinuia să-şi încropească un blog.

– Cum îţi zice, îl întrebă după un răstimp, observând că tânărul era nou şi nu vorbea cu nimeni.

– Caius, scânci acesta drept răspuns.

– Auzi, da’ tu mai tare nu poţi să vorbeşti, că mă prost-dispui cu mieunatul ăsta.

– Ba da, îşi ceru scuze Caius, tot în acelaşi ton.

Plutonierul-major Onici se înfurie, dădu peste cap halba de bere nefiltrată şi-i aruncă acestuia:

– Auzi mă’, ştii cum ar trebui să ţi se spună ţie?

– Cum, făcu iarăşi Caius o încercare?

– Doru, îi zise hotărât plutonierul-major Onici.

– De ce?, se sforţă iarăşi ca un sopran Caius… (bine că nu mi-a zis Buzi, mai gândi Caius, că îi mieunam de data asta una peste bot).

– Ca lu’ tată-tu îi zice Lelii, d’aia! tună plutonierul-major Onici şi îi împinse şi lui Caius, râzând, o halbă de bere nefiltrată. Lasă blogu’ ăla, că în Zelist eşti deja praştie.

 

… desi par ca se înţleg de minune, între Caius şi plutonierul major Onici există de mult timp anumite animozităţi. Încă de pe vremea când Caius era în armată, iar plutonierul major Onici era responsabil cu „efectele militare”, adică era plutonier de companie.

Săracul Caius, era îndrăgostit de patul său. Nu-i puteai scoate somnul din cap nici cu operaţii chirurgicale. Cum avea un pic de pauză, cum Ţţşti! în vârful patului, cu picioarele incălţate, spre disperarea plutonierului major Onici.

Numele de familie al lui Caius era Buzetsky, nu se ştie din care ramură ploneză a tatălui-tatălui lui. Colegii îi mai ziceau si Buzi, aşa, ca să-l alinte… Nu se ştia de ce Caius sărea la tavan dacă te auzea strigându-l în felul acesta. Ce însemna oare pe limba lui, de se ofusca aşa… puţini ştiau. Se pare că în limba ungurescă-pe care, de altfel, o stăpânea foarte bine-, el fiind de loc din Marghita, „buzi” înseamna ceva urât, un fel de homo. Asta explică bombăneala continuă a lui Caius la auzul apelativului Buzi.

Multe a mai pătimit din pricina somnului şi a zgârceniei bietul Caius! 

Cum, nu v-am spus? A rămas de poveste cum a rămas bietul Caius fără salamul de biscuiţi, pe care după ora stingerii avea grijă să-l mănânce singur, băgat sub pat, ca să nu se prindă nimeni ce face el. Într-o seară, pe când era la baie, colegii i-au furat salamul de biscuiţi şi s-au aşezat cuminţi în pat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După ce s-a dat stingerea Caius s-a dat uşuuurel jos din pat, a deschis capacul valizei de lemn şi după un timp, a început să bombăne… Atunci, s-a aprins lumina şi toti au început să râdă de el, aşa cum stătea, cu capul în valiză şi cu curul în sus, scotocind după salamul care culmea! disparuse…

– Da ce cauţi, Buzi?

– Să vă ia dracu, că mi-aţi mâncat salamul de biscuiţi…

-Da ce, măi, Buzi, ai avut aşa ceva şi mâncai singur?

– Păi era de la mama… zise Caius cu mâinile atârnând a pagubă…

…..

Într-o dimineaţă, după programul de înviorare, care nu avea nici un efect asupra lui Caius, plutonierl major Onici, moldovean de felul lui, intră în cameră să facă inspecţie.

Când, în patul de lângă uşă, peste cine dă? Peste bietul Caius care îşi „cocea” încă un pic somnul…

– Buzi… ia ti uitî…scoală măh…

Caius nimic… părea că nici nu aude.

– Da şe faşi , măi, Buzi, dormi cu chişoarili pi şarşaf?

– Caius, crezând că e unul din colegi, răspunse, parcă din somn:

-Să zici Buzi la pizdă la măta…

Nu e greu să vă imaginaţi ce culoare a primit plutonierul major Onici, înjurat de mamă şi ce culoare a primit bietul Caius când s-a trezit în strigătele plutonierului major, negru de furie.

Toti râdeau… numai Caius nu. El sărea în drepta şi-n stânga, culcat şi drepţi, după cum comanda cel jignit.

Cam aşa stau treburile. De atunci, viaţa i-a adus din nou faţă în faţă. Acum parca nu se mai ceartă, dar nici nu se iubesc…

 

… şi o dau mai departe lui Nea Costache

La bloc

Domnul inginer coboară din maşină, încuie, priveşte în sus şi în jos la straturile proaspăt săpate şi intă mulţumit în holul blocului. Intră la magazinul amenajat în fosta uscătorie să cumpere pâine şi dă nas în nas cu coana Zena.

– Sarut mâna…

– Bună ziua, zice coana Zena  strâmbând din nas. Iese grăbită şi urcă scările şontâc-şontâc…

– Ce-o fi având? întreabă domnul inginer.

– Ei, nu ştiţi? Va fi şedinţă de scară. Nu toată lumea e de acord să se facă acoperiş pe bloc – zice vânzătoarea cu un zâmbet ironic în colţul gurii.

– Şi… cine nu e de acord? Încearcă domnul inginer să capete informaţii…

– Păi… coana Zena zice că ea nu e de acord să se folosească banii din chiria pe magazin pentru aşa ceva… că, mai bine s-ar împărţi la fiecare familie… că şi dânsa are dreptul… şi-apoi, dacă vrea, îşi aduce un scaun în magazin şi stă toată ziua aici, că-i umblă…

– Da? Şi mai cine nu e de acord?

–  Ei, cine… toti de la etajul unu… “Cine stă la patru, să-şi facă acoperiş, doar n-o să le fac eu din banii mei… pe mine nu mă plouă”

După cum se maimuţărea, se vedea de la o poştă că era vorba de Milica, vecina coanei Zena.

– Acum îi ţinea partea, zice vânzătoarea râzând… Mai acum câteva luni se făceau curve, în gura mare, pe scară… hahahaha….

– Mulţumesc, tanti Lena, zice domnul inginer. Ia pâinea şi dă să iasă . În prag, Zoli baci.

– Ce faci vecine?

– Acum am venit de la serviciu. Dumneata?

– Jól, köszönöm. Ai citit anunţul? Şi arată înspre afişier.

– Aaaaa, şedinţa? Mi-a zis tanti Lena. Şi când va fi?

– Păi la ora 8, să vină toată lumea acasă, zice coana Zena…

– Aşaaaa… păi, Dumneata ce părere ai?

– Eu zic că un mă bag… şi aşa coana Zena zice că ce dacă esti inginer… ce, toată lumea trebuie să facă ce zici Dumneata?

– Bine, Zoli baci, om vedea… eu mă gândeam să facem ceva util cu banii.

– Aşa zic şi eu, dar nu cred că vin la şedinţă, am o trebă în oraş… Na, akkor jó. Viszontlátásra!

– Viszontlátásra, Zoli baci…

………………………………………………..

Domnul inginer se întoarce la maşină, deschide portbagajul şi începe să care în scara blocului mai multe ghivece cu flori curgătoare si nişte suporti speciali pentru a le monta pe balustradă. Câţiva copii vin fuga şi se oferă să ajute.

– Domn’ inginer, staţi că vă ajutăm noi…

– Foarte bine. Uite eu montez suporţii şi voi aduceţi florile. OK ?

– Gata, zic copii şi se reped să aducă ghivecele.

– Aveţi grijă să nu le rupeţi !

– Nici o grijă, domn’ inginer…

Încet, încet, balustrada se umple de flori spre bucuria copiilor.

– Putem să le udăm?

– Sigur, sigur… aveţi grijă numai să nu puneţi pre multă apă, că udăm scara…

Domnul inginer intră pentru un moment în apartament . Prin uşa intredeschisă, o aude pe coana Zena:

– Ce faceţi mă aici? Ce e gălăgia asta?

– Udăm florile, tanti Zena.

Aceasta se uită înspre balustradă, parcă îmblânzită puţin şi zice:

– Ia te uită ce flori frumoase… Cine le-a adus?

– Domnul inginer, zic copiii cu mândrie… Noi l-am ajutat!

– Daaaa??? Ptui, ce hâde sunt….! şi intră în casă aproape impiedicându-se…

Domnul inginer se uită la ceas şi gândeşte : „Mai sunt 30 de minute pâna la şedinţă . Va fi o sedinţă interesantă”. Mai priveşte o dată balustrada înverzită şi intră zâmbind în casă… 

                                               Foto cu flori de la Elisa

Despre cântatul din frunză… şi alte amintiri din copilărie

A: am auzit ca eşti student la silvicultură?

O: da

A: felicitari

O: mulţumesc

Au: te-ai gandit bine

O: e frumoasă facultatea

A: natura e mereu o sursa de inspiraţie

O: natura e prea complexă să o înţelegi în câţiva ani cât trăim

A: aşa e

A: dar de multe ori te lasă să îi pătrunzi tainele

A: ai stat vreodată pe spate, într-un câmp cu flori şi margarte, privind cerul senin?

O: era câmp de iarbă

A: …şi ai auzit greierii cântând?

O: da

A: …şi ţi-au zburat gândurile departe… departe… spre nicăieri…pe aripile vântului?

O: călătoream pe cer

A: e darnică natura…

A: asta e imaginea mea din adolescenţă… sau din copilarie? nu mai ştiu…

A: când mă gândesc la acele clipe, sunt fericit

A: eram numai eu, câmpul necosit, vântul prin brazi şi cerul senin… eu priveam la norii albi şi-mi imaginam chipuri…

A: forme ciudate, balauri şi zâne, bătrâna olandeză cu saboţi din lemn şi câte şi mai câte…

A: nu cred că eram „ciudat”

O: erai om

A: eram numai îmbătat de natură…

A: plecam întotdeauna cu tristeţe de acolo

A: era locul meu de taină

O: şi acum nu poţi să mergi pe un câmp să te laşi în iarbă?

A: nu e acelaşi lucru… nu e ca locul meu de pe vârful dealului, cu oraşul la picioarele mele. Eu, cu mine şi cu natura…

A: să mă duc acolo ? acum?

A: nu ştiu…

A: mi-e frică să mă mai duc acolo

A: acum sunt prea ocupat

O: dar ocupatul ăsta e relativ, gaseşti o zi ocupată mai puţin. sunt sigur că există

A: locul meu e foarte departe

A: la 600 de km

O: ioi ce departe!

A: când mă duc acolo, atâtea sunt de făcut că nu apuc niciodată să  mă bucur de el

A: şi ştii ce mi-e frică?

O: ?

A: mi-e frică sa constat că nu-l mai găsesc…

A: că civilizaţia mi l-a stricat

A: că sunt garduri sau ce ştiu eu ce proprietăţi

O: vile, case mari.

A: că voi avea o imagine alta decât o ştiu eu

A: ar fi trist…

A: …am copilărit în Câmpulung Muscel

A: oraş de munte

A: sau de dealuri…

O: eu am campat cortul între Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş

A: cel mai înalt deal, Măţău, este în Câmpulung. Peste 1000 de metri

A: ai campat pe muscele, cum s-ar zice…

A: şi… acum înţelegi?

O: ştiu cum e zona

O: da, înţeleg…

A: înţelegi ce imagine am în suflet?

O: înţeleg doar într’un fel…în felul meu.

A: şi… ia să te văd… cam ce înţelegi?

A:  🙂

O: zona e superbă.

A: aşa e

O: şi m’a lăsat cu urme adânci chit că am stat doar o noapte.

A: închipuie-ţi că eu am plecat de acolo într-un oraş de câmpie

O: asta e mai dureros

O:  😦

A: Am stat într-o casă pe dealul din partea dreaptă a oraşului, cum mergi dinspre Braşov spre Piteşti.

A: Eram înconjurat de natură

A: în faţă gradini şi mai jos, oraşul (în 5 minute erai în centru)

O: dar de atunci multe s’au schimbat?

A: …în stânga un parc enorm… parcul Ştefănescu

A: în spate, pădure

A: cu de toate: mure, fragi, zmeură… tot ce voiai – ciuperci, mii de flori

A: dar nu aici era locul meu

A: locul meu era deasupra, sus, sus, pe deal…

A: acolo era liber… vedeam oraşul, munţii, brazii…

A: aşa să-ţi închipui că parcul era enorm, mai mult sălbatic

A: partea dinspre oraş era cu alei străjuite de castani bătrâni sub care erau bănci…

O: …frumos

A: te-am plictisit…

O: nu

O: mă gândeam cum eu …

A: esti politicos…

O: …cum eu găsesc plăcere în lucruri mult mai seci, eu nu am parte de peisajul pe care îl descrii

O: dar dacă aş fi trăit şi eu în zona de munte…

A: toate la timpul lor

O: şi ce a mai rămas din tot ce mi’ai zis? Mai e un parc sălbatic acolo?

A: mai e, dar nu ştiu cât de sălbatic

A: ai mei s-au mutat la bloc

A: Casa în care am stat a fost luată de foştii proprietari şi au modificat-o

A: pâna şi grădina din fată, şi gardul…

A: iţi dai seama ? Au tăit părul sub care puneam vara şezlongul şi citeam…

A: aşa că… mi-e frică să mă duc mai sus, spre locul meu… dacă nu mai e?

O: acum te înţeleg

A: ar fi o ruptură şi o durere de nedescris

A: locul meu de joacă era parcul şi pădurea. Când trebuia să vin la masă, striga mama: Adiiiiii….

A: de multe ori nu răspundeam. Imi plăcea să mă strige.

O: ))

O: ce tare e asta!

A: Atunci sărea şi bunica: măi, Adi, măi… hai acasă măiiii…

A: răsuna pădurea

A: veneam atunci în fugă.

A: mă furişam cu emoţie pe lângă vacile lui Călcâi (aşa se numea proprietarul) de care mi-era frică. Parcă aveau ceva cu mine…

A: săredam pârleazul, treceam peste pârâu şi în 3 minute eram în curte… doar alergam la vale

O: aveai pârleaz?

A: da

A: eram în centrul oraşului, dar parcă deasupra mea începea satul…

A: trebuie să vezi, nu ştiu să explic

A: Oraşul, practic, se termina la mine acasă

O: „Eram în centrul oraşului, dar parcă deasupra mea începea satul”

O: frumos ai spus asta

A: mai erau case şi mai sus, pe deal, dar pădurea era sălbatică. Se pare că era proprietatea cuiva

A: în fiecare seară, vara, cineva cânta din frunză…pe deal

A: ascultam fascinat

O: incredibilă imaginea

O: ” În fiecare seară, vara, cineva cânta din frunză…pe deal”

O: ce frumos ai spus!

A: când m-am făcut mai măricel şi mai curajos, am plecat spre locul de unde se auzea „doina” cântată din frunză. Era o melodie tristă…dar frumoasă

A: te pătrundea adânc, adânc, în suflet, pentru totdeauna

O: Adrian, tu spui ca nu ai talent aşa mult…dar te inşeli

A: Nu eu scriu… e sufletul meu

A: eu doar apăs nişte taste

O: …..

A: Era un moşneag, cu părul alb, cu pălărie, cu zâmbetul pe buze…

O:  :))

A: M-a poftit să mă aşez.

A: Nu am scos nici un cuvânt. Nu am vrut să stric momentul… A lăsat capul pe spate, a închis ochii şi a început să doinească… se auzea tare, tare, un sunet minunat, parcă din altă dimensiune…

A: a observat că stau cu gura căscată…

A: mi-a aratat frunzele lui din care cânta

A: erau într-un borcan, parcă ar fi fost la murat. Mi-a pierit curiozitatea de a încerca şi eu să suflu în frunză

A: deh… copil de la oraş…

O: : )

O: dar cânta din aceleaşi frunze?

A: avea mai multe

O: nu era mai uşor să tot rupă alta?

A: nu ştiu din ce copac le lua

A: dar le ţinea într-un borcan

A: probabil că trebuiau tratate cumva, nu mă pricep

A: mi-a cântat până când soarele începea să se lase roşu, spre apus…

A: m-am ridicat şi am mulţumit… bătrânul a zâmbit şi mi-a zis: să fii iubit, taică

A: am ştiut că voi ţine minte toată viaţa episodul ăsta

O: ce frumos spui…

A: în alte seri, îl ascultam din curte… ştiam cine e  şi că îmi cântă mie… aşa ziceam eu…

Discutie pe mess… caldura mare…

Eu: …si unde vrei sa mergi maine la baie?

El: matei

Eu: la care matei?

El:mateszalka

Eu: ai mai fost?

El: da

Eu: si ti-a placut?

El: …mere

important e ca are copilu’ unde sa inoate cu colacu’

Eu: si daca ploua?

El: e inchis

Eu: pai parca ziceai ca daca ploua mergi la baie

cum mergi daca e inchis?

sau mergi in vana?

la tine la baie?

El: e inchis bazinu’

acoperit

apa calda

Eu: adica daca  ploua, e inchis bazinul acoperit…

El: ooo plm

Eu: doamne… ce lume intoarsa pe dos

El: uffff….   #:-S

e un bazin care comunica cu cel exterior

Eu: sa mor daca pricep

nu are logica

El: ok

dei inauntru e bainu de copii

bainu de inor

si bazin cu termal

Eu: tu te uiti ce scrii?

El:care asta termal se continua cu un bazin exterior

cand e cald poti merge prin apa afara sa stai la soare

Eu: si cand nu e cald, nu poti sa mergi prin apa?

 😛

El: nu

e interzis

Eu: pai atunci de ce te duci?

sa stai pe  la garduri?

El: daca e frig te prinde de o mana cu catuse de o bara la marginea bazinului

Eu: aaaaaa

si vin negresele

sa inceapa dezmatul?

El: nu

Eu: nebunaticule!

El:n-au

numa’ albe

Eu: cum? tot alea batrane?

El: alea

Eu: pai mai, cere-ti drepturile

am auzit ca sunt negrese tinere, pentru VIP-uri

El: acu

oricum

dracu se mai uita sub apa sa vada ce culoare au

Eu: pai maaaa… tu de-aia te duci? Sa te uiti?

Si daca sunt bartrane si flescaite ce mai chichirez galceava??

El: sunt imbracate in costume de scafandru, oricum nu-ti dai seama cat sunt de flescaite

Eu: asaaaa… deci asa se formeaza bulele alea din apa, de zice toata lumea ca e jacuzi…

El: da, si putoarea cica e de la apa termala da…m-am prins io ca parca e altceva

Eu: pai fa un test

iti zic eu… daca faci pisu in apa si se face mov, aia e

El: nu se face

Eu: ba da mai, zice ca e bonus pentru turistii straini

sa le faca placere

jacuzi mov…

Eu: ei… ce stii tu…

numa’ la case mari!

 

…caldura mare, dom’le… uffff….

 

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

more about „I.L.Caragiale Caldura Mare – I.L.Cara…„, posted with vodpod