Acasa…

V-ati intrebat vreodata de ce atunci cand, indiferent unde locuim, indiferent de ce am realizat in viata, cand ne reintoarcem la locurile natale spunem ca mergem „acasa”?  Cum acasa? Ca doar acum avem casa noastra, familia de care suntem mandri, locul unde ne intoarcem zi de zi de la munca si unde impartim impreuna binele si mai putin binele, bucuriile si tristetile…

Am recitit de curand gandurile pe care le-am scris acum cativa ani, pe vremea cand la numai doi ani de la Revolutie faceam un prim bilant al realizarilor mele dar si constientizam pentru prima data ca  „ceva” imi lipseste. Si iata ce scriam la vremea aceea…

„Cine s-ar fi gandit ca la numai 4 luni de la data in care am scris ultima data in acest caiet, la 22 decembrie 1989, istoria romanilor se va schimba?. Intervenise in viata noastra o schimbare dupa care tanjeam cu totii. „Dictatorul” a cazut, impreuna cu tot clanul lui care ne-a otravit zilele, noptile si cele mai intime ganduri. La ora la care scriu, toate acestea sunt deja istorie. Au trecut doi ani aproape si greul se pare ca de abia incepe. In ceea ce ma priveste aceasta „revolutie” mi-a adus mie si familiei mele cateva impliniri profesionale. Eu am avansat putin in sectia unde mi-am inceput activitatea, dupa facultate iar sotia a pornit pe drumul specializarii in meseria ei. Baiatul nostru, Vladut, este un elev silitor si foarte destept, de care suntem mandrii.  Astazi, eu si cu Vladut suntem singuri. Sotia e la Cluj, pentru un examen. E greu sa fii singur. Nu am chef de nimic. Zilele trec la fel, monotone, tineretea trece si ea. Ma zbat in fiecare zi, intre dimineata si seara, in cadrul aceluiasi program: servici, cumparaturi, lectii cu Vlad, culcare… Se pare ca nimic placut nu vrea sa ne tulbure monotonia zilelor.

Si uite asa, a mai venit o toamna pe care nu o mai percep la fel ca in adolescenta sau in vremea studentiei. Farmecul anotimpurilor a incetat sa mai existe. Zilnic privesc pe geam si vad acelasi peisaj: blocuri de beton si masini care-mi zdruncina nervii cu zgomotul lor.

Mi-aduc aminte cum, in copilarie, in orasul meu natal, Campulung Muscel,  descifram semnele de inceput ale fiecarui anotimp.

Primavara incepea cu topirea zapezii si ghetii pe „coasta” (casa noastra se gasea pe o colina, aproape de centrul orasului). Spargeam gheata, impreuna cu tata si ne bucuram ca deja putem cobori cu masina in oras – lucru imposibil pe perioada iernii, din cauza alunecusului. Apoi urmaream cu nerabdare ivirea coltului ierbii si a toporasilor. Stiam ca daca in gradina au aparut gingasele si frumos mirositoarele floricele albastre, inseamna ca primavara a sosit. La 1 Mai erau zarzarii infloriti… Parfumul lor amarui imi dadea sentimentul de puritate, curatenie si reinnoire. Eram fericit. Incepea sezonul florilor. Vremea se incalzea treptat si totul parea plin de voiosie. Primavara devreme era perioada curateniei in curte. Strangeam cu grebla frunzele moarte si apoi totul se matura cu matura de nuiele. Mirosea a pamant reavan. Iarba incepea sa creasca, papadia isi deschidea, apoi, capsoarele galbui-pufoase, iar pe masa, in vaza, aveam crengute de „matisori” sau „pisicute” cum le ziceam noi. Era coltul meu de lume, pe care-l iubeam , in fiecare an cu aceeasi pasiune… eram acasa, si ma simteam bine.

Semnele verii? – Trandafirul din fata ferestrei, margaretele de pe deal (ochiul boului), plimbarile facute seara, pe „Grui”, la apusul soarelui… Toate acestea mi-au inseninat copilaria si adolescenta. Ce putea fi mai placut decat sa stai in sezlong, la soare sau la umbra, cu o carte in mana, in curtea casei parintesti, asteptand, fara griji, sa se intample… nimic, dorind cu ardoare ca acele clipe sa dureze vesnic…

N-am sa uit niciodata placutele clipe petrecute cu prietenii mei bucuresteni, ce veneau la Bunica, in fiecare vara. N-am sa uit dupa-amiezele in care mergeam pe Grui sa urmarim apusul soarelui, ritualul maret al astrului vietii. Mi se parea drumul lung si placut, imaginatia imi zbura libera peste ridicaturile si vaile crestate de paraiase si flancate de brazi tineri. Eram cu ei, dar totusi singur, cu gandurile si trairile mele. Locul de unde priveam era o margine de prapastie. Jos, se vedea albia unui rau, de cele mai multe ori secat, iar departe, in zare, un munte, la poalele caruia se intindea un sat. Tacerea era prietena noastra. Priveam cu totii in liniste, fara sa vorbim. Nimic nu tulbura linistea si maretia evenimentului. Soarele era mare, rosu si priveam cum incet, incet, disparea parca in spatele muntelui, ducand cu el ceva din sufletul meu… Era o priveliste unica, impresionanta. Ma intorceam trist, tot uitandu-ma in urma, la spectacolul prea curand terminat. As fi vrut ca drumul de intoarcere sa fie de zece ori mai lung. Culegeam flori de camp, pe care jumatate le puneam intotdeauna la troita de la rascruce, iar jumatate le duceam acasa, pentru mama. Pe drum, ma legam sufleteste (se vede ca pentru toata viata) de gradina cu ciresi amari a lui Calcai, de parleazul de la inrarea in parc, de casa doamnei Rizoiu, de poarta din spate a parcului si de „cine vine al lui mamica” cu care ma intampina mama de fiecare data…

Toamna… imi placea sa ma plimb prin parc, printre frunzele colorate ale castanilor, pe langa bancile pline de indragostiti… Adoram fosnetul frunzelor uscate, pe care imi placea sa le ravasesc cu piciorul si sa le aud povestile pline de un inteles numai de mine cunoscut.

Iarna copilariei mele… cu derdelusul plin de copii galagiosi, cu zapada ce sclipea noaptea, sub lumina lunii, in mii de stelute… cu taiatul porcului, cu stropul de tuica fiarta indulcita cu zahar si aromata cu coaja de portocala din care aveam voie sa gust, cu diminetile in care ma trezeam cu nasul direct pe geamul rece ca sa vad cat a mai nins… Si ce bine ca a nins! Aveam voie sa fac partie pana la poarta si in plus, inca o portie de sanius! Cu Mos Craciun, cu sacul plin, in persoana unchiului Marian (pe care oricum l-am dibuit cine e, dar m-am facut ca nu pricep) care aducea bradul gata impodobit, in seara de Craciun. Nu pricepeam eu cum intotdeauna  numarul poeziilor pregatite de mine coincidea cu numarul de cadouri ce le avea in sac… De unde stia el cate poezii stiu eu? Si… Doamne! cata groaza cand ma chema sa vin la el in brate sa ma sarute… „nu…ca me fica de tine!”

Lumea mea era plina de bucurii, de vise frumoase, dar aproape inchisa pentru altii. Putini ma stiau asa cum sunt… mama era cea care stia, simtea trairile mele si ma iubea pentru asta.

Toate acestea imi lipsesc acum. Legatura mea cu natura a fost brusc intrerupta, odata cu plecarea de acasa. Oare de ce nu am mai reusit niciodata sa revad locurile, copacii, dealurile, apusul soarelui, atat de iubite in copilarie? Atat de mult sa ma fi schimbat? Anul acesta am tanjit atat de mult sa le revad, pentru a prinde puteri, pentru a simti ca traiesc. Oare natura ma pedepseste ca am parasit-o? Si totusi, de ce nu a fost vreme frumoasa anul acesta la Campulung? (6 octombrie, 1991)”

…de cativa ani am schimbat locuinta. Mi-am refacut coltul meu de natura. Acum am din nou sezlongul meu (putin mai modern), in care stau si privesc, in putinele clipe libere, cerul senin, frunzele din copaci, florile din gradina si porumbeii care si-au facut cuib in prunul din mijlocul gradinii. Sotia ma priveste cu dragoste, ne iubim ca la inceput… Vladut e student… suntem mandrii de el. E frumos la noi, acum vad din nou semnele anotimpurilor… Totusi, lipsete ceva… orasul natal, apusul soarelui, poate, sau…poate copilaria?