Caius, după cum se vede…

Preiau leapşa de la paulgsandu:

Când era la al treilea rând de bere nefiltrată, plutonierul-major Onici privi în dreapta lui către un tânăr care se chinuia să-şi încropească un blog.

– Cum îţi zice, îl întrebă după un răstimp, observând că tânărul era nou şi nu vorbea cu nimeni.

– Caius, scânci acesta drept răspuns.

– Auzi, da’ tu mai tare nu poţi să vorbeşti, că mă prost-dispui cu mieunatul ăsta.

– Ba da, îşi ceru scuze Caius, tot în acelaşi ton.

Plutonierul-major Onici se înfurie, dădu peste cap halba de bere nefiltrată şi-i aruncă acestuia:

– Auzi mă’, ştii cum ar trebui să ţi se spună ţie?

– Cum, făcu iarăşi Caius o încercare?

– Doru, îi zise hotărât plutonierul-major Onici.

– De ce?, se sforţă iarăşi ca un sopran Caius… (bine că nu mi-a zis Buzi, mai gândi Caius, că îi mieunam de data asta una peste bot).

– Ca lu’ tată-tu îi zice Lelii, d’aia! tună plutonierul-major Onici şi îi împinse şi lui Caius, râzând, o halbă de bere nefiltrată. Lasă blogu’ ăla, că în Zelist eşti deja praştie.

 

… desi par ca se înţleg de minune, între Caius şi plutonierul major Onici există de mult timp anumite animozităţi. Încă de pe vremea când Caius era în armată, iar plutonierul major Onici era responsabil cu „efectele militare”, adică era plutonier de companie.

Săracul Caius, era îndrăgostit de patul său. Nu-i puteai scoate somnul din cap nici cu operaţii chirurgicale. Cum avea un pic de pauză, cum Ţţşti! în vârful patului, cu picioarele incălţate, spre disperarea plutonierului major Onici.

Numele de familie al lui Caius era Buzetsky, nu se ştie din care ramură ploneză a tatălui-tatălui lui. Colegii îi mai ziceau si Buzi, aşa, ca să-l alinte… Nu se ştia de ce Caius sărea la tavan dacă te auzea strigându-l în felul acesta. Ce însemna oare pe limba lui, de se ofusca aşa… puţini ştiau. Se pare că în limba ungurescă-pe care, de altfel, o stăpânea foarte bine-, el fiind de loc din Marghita, „buzi” înseamna ceva urât, un fel de homo. Asta explică bombăneala continuă a lui Caius la auzul apelativului Buzi.

Multe a mai pătimit din pricina somnului şi a zgârceniei bietul Caius! 

Cum, nu v-am spus? A rămas de poveste cum a rămas bietul Caius fără salamul de biscuiţi, pe care după ora stingerii avea grijă să-l mănânce singur, băgat sub pat, ca să nu se prindă nimeni ce face el. Într-o seară, pe când era la baie, colegii i-au furat salamul de biscuiţi şi s-au aşezat cuminţi în pat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După ce s-a dat stingerea Caius s-a dat uşuuurel jos din pat, a deschis capacul valizei de lemn şi după un timp, a început să bombăne… Atunci, s-a aprins lumina şi toti au început să râdă de el, aşa cum stătea, cu capul în valiză şi cu curul în sus, scotocind după salamul care culmea! disparuse…

– Da ce cauţi, Buzi?

– Să vă ia dracu, că mi-aţi mâncat salamul de biscuiţi…

-Da ce, măi, Buzi, ai avut aşa ceva şi mâncai singur?

– Păi era de la mama… zise Caius cu mâinile atârnând a pagubă…

…..

Într-o dimineaţă, după programul de înviorare, care nu avea nici un efect asupra lui Caius, plutonierl major Onici, moldovean de felul lui, intră în cameră să facă inspecţie.

Când, în patul de lângă uşă, peste cine dă? Peste bietul Caius care îşi „cocea” încă un pic somnul…

– Buzi… ia ti uitî…scoală măh…

Caius nimic… părea că nici nu aude.

– Da şe faşi , măi, Buzi, dormi cu chişoarili pi şarşaf?

– Caius, crezând că e unul din colegi, răspunse, parcă din somn:

-Să zici Buzi la pizdă la măta…

Nu e greu să vă imaginaţi ce culoare a primit plutonierul major Onici, înjurat de mamă şi ce culoare a primit bietul Caius când s-a trezit în strigătele plutonierului major, negru de furie.

Toti râdeau… numai Caius nu. El sărea în drepta şi-n stânga, culcat şi drepţi, după cum comanda cel jignit.

Cam aşa stau treburile. De atunci, viaţa i-a adus din nou faţă în faţă. Acum parca nu se mai ceartă, dar nici nu se iubesc…

 

… şi o dau mai departe lui Nea Costache